Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Nu furtul mă durea cel mai tare.
Mă durea că Mihai mă privise în ochi și alesese să creadă o minciună convenabilă, doar ca să nu aibă probleme cu sora lui.
A doua zi, după serviciu, m-am dus la magazinul de unde cumpărasem geanta.
Vânzătoarea își amintea de mine. A găsit factura electronică și certificatul de autenticitate. Geanta avea un cod individual ascuns sub fundul detașabil.
Am făcut fotografii documentelor.
Acum nu mai era doar cuvântul meu împotriva cuvântului Andreei.
Am sunat-o pe doamna Mariana și i-am invitat pe ea și pe Andreea la noi, sâmbătă.
— În sfârșit ți-a venit mintea la cap, mi-a spus soacra mea. Sper că vrei să-ți ceri scuze.
— Vreau să încheiem povestea asta, am răspuns.
Mihai a crezut că mă răzgândisem. A cumpărat chiar și un tort și mi-a spus că se bucură că am luat o „decizie matură”.
Nu i-am explicat nimic.
Sâmbătă, Andreea a intrat în apartament cu geanta mea albastră pe umăr.
Nici măcar nu încercase să o ascundă.
— Ei bine, Elena, acum putem să vorbim liniștit? a întrebat doamna Mariana.
— Da, am spus. Mai întâi verificăm geanta.
Am pus pe masă factura, certificatul și fotografia cu codul.
Zâmbetul Andreei a dispărut.
— Cu ce drept?
— Cu dreptul proprietarei. Iar dacă refuzi, chem poliția și îi las pe ei să verifice.
Mihai a sărit de pe scaun.
— Elena, chiar vrei să faci un scandal pentru o geantă?
— Nu pentru o geantă. Pentru faptul că am fost mințită în propria mea casă.
Andreea a încercat să plece spre ușă, ținând geanta strâns la piept.
— Pune-o pe masă, i-am spus.
— Nu ai ce să-mi faci.
În graba ei, geanta i-a alunecat din mână. S-a deschis, iar pe podea au căzut portofelul, cheile și brelocul meu mic din piele, în formă de frunză.
Cadoul mamei mele.
L-am ridicat și l-am arătat lui Mihai.
— Și acesta se găsește în toate magazinele?
A rămas nemișcat.
Andreea a izbucnit:
— Bine, am luat geanta! Și ce dacă? Voiam să o port doar câteva zile!
— Ai luat-o din dulapul meu fără să mă întrebi. Apoi m-ai mințit și m-ai făcut să par nebună.
Doamna Mariana s-a ridicat imediat.
— Nu îndrăzni să o numești hoață pe fiica mea!
— Atunci cum vrei să numesc un om care ia lucrurile altcuiva fără permisiune?
Andreea a început să plângă.
— Am luat-o pentru că ea are totul! Are serviciu bun, bani, haine, bijuterii! Eu trebuie să mă uit la ea și să mă simt ca o săracă!
M-am întors spre Mihai.
— Tu i-ai spus că poate lua ce vrea de la mine?
A privit în jos.
— I-am spus doar că ai multe lucruri și poate nici nu observi dacă folosește ceva.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Știai că a luat geanta?
După câteva secunde, a răspuns:
— Mi-a spus a doua zi. I-am cerut să o aducă înapoi.
— Și totuși ai continuat să-mi spui că îmi imaginez lucruri.
— Nu voiam scandal.
— Nu. Nu voiai să ai tu probleme.
În clipa aceea, totul a devenit limpede.
Andreea îmi luase geanta.
Dar Mihai îmi luase ceva mai important: încrederea că, atunci când cineva mă nedreptățește, soțul meu mă va crede.
Am deschis ușa.
— Plecați.
Doamna Mariana a început să țipe că eu distrug familia. Andreea plângea și spunea că va aduce geanta înapoi. Mihai îmi cerea să nu iau o decizie pripită.
— I-am spus mamei tale și surorii tale să plece, am răspuns. Tu poți pleca împreună cu ele.
M-a privit de parcă abia atunci înțelesese că nu era încă o ceartă pe care urma să o uit.
— Elena, dă-mi o șansă să repar.
I-am pus o singură întrebare.
— Dacă nu găseam dovada, mi-ai fi spus vreodată adevărul?
N-a răspuns.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
O săptămână mai târziu, Mihai s-a mutat la mama lui.
Au urmat flori, mesaje și promisiuni. Dar eu nu mai puteam auzi nimic din ele.
Am divorțat câteva luni mai târziu. Apartamentul era al meu dinaintea căsătoriei.
Geanta am donat-o.
Nu pentru că nu-mi mai plăcea, ci pentru că nu voiam să mai port pe umăr amintirea zilei în care am aflat cât de ușor puteau oamenii pe care îi iubeam să mă mintă.
Am păstrat doar brelocul în formă de frunză.
Nu ca amintire a furtului.
Ci ca amintire a zilei în care am încetat să mai demonstrez adevărul unor oameni care nu voiau să-l accepte.