Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas nemișcat lângă ușă.
Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el. Privirea îi fugea de la mine la telefon, apoi spre incubatoarele în care dormeau copiii noștri.
— Ce ai spus? a întrebat încet.
— Bunicul meu vine aici. Împreună cu directorul medical și cu avocatul familiei.
Bianca își retrase mâna de pe paltonul meu.
— De ce ar veni directorul medical?
— Pentru că spitalul face parte din grupul medical fondat de bunicul meu.
Andrei a râs nervos.
— Nu încerca să mă sperii cu povești despre o clinică.
— Nu este o clinică oarecare. Bunicul meu a construit această rețea în urmă cu treizeci de ani. Eu nu am moștenit doar niște bani, Andrei. Am moștenit și o familie care știe să se apere.
El nu știa asta.
Când mă cunoscuse, auzise doar că primisem o moștenire. Presupusese că era vorba despre câteva conturi și un apartament. Nu mă întrebase niciodată cine era, de fapt, bunicul meu.
Ușa secției s-a deschis după câteva minute.
Au intrat directorul centrului perinatal, avocatul familiei și doi membri ai echipei de securitate. În urma lor venea bunicul meu, sprijinit într-un baston, dar cu aceeași privire calmă pe care o avusese toată viața.
Andrei s-a îndreptat instinctiv.
— Ioana, copiii?
— Sunt stabili, i-am răspuns. Dar au nevoie de timp.
Bunicul s-a uitat prin geam spre Matei și Ilinca. A rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi s-a întors spre Andrei.
— Tu ești soțul nepoatei mele?
— Da.
— Și tu ai venit aici cu acte de divorț, în timp ce ea abia supraviețuise unei operații și copiii voștri erau în incubatoare?
Andrei și-a ridicat bărbia.
— A semnat de bunăvoie.
— Vom vedea dacă acea semnătură poate fi considerată valabilă în condițiile în care a fost obținută.
Avocatul a luat dosarul de pe scaun.
— Documentele vor fi verificate. Starea medicală a doamnei, tratamentul primit, medicația și faptul că tocmai suferise o naștere prematură sunt elemente importante. Mai ales dacă acordul îi transferă soțului aproape toate bunurile și elimină orice obligație față de mamă și copii.
Andrei s-a încruntat.
— Nu am obligat-o cu nimic.
— Ați venit într-o secție neonatală, cu o altă femeie și cu un contract pregătit. Avem martori, camere de supraveghere și personal medical care a asistat la discuție.
Bianca făcu un pas înapoi.
— Eu nu am știut ce scrie în acte.
Andrei îi aruncă o privire ascuțită.
— Taci.
Bunicul observă paltonul ei.
— Scoate-l.
Bianca clipi.
— Ce?
— Paltonul cu inițialele copiilor. Nu este al tău.
Bianca își descheie încet paltonul și îl scoase. Asistenta îi întinse un halat de spital.
Am privit broderia de pe guler.
M. și I.
Inițialele copiilor mei.
— Îl voia pentru noua ei viață, am spus. Așa cum voia și apartamentul, mașinile și banii.
Andrei își pierdu răbdarea.
— Nu te mai victimiza! Firma este a mea. Am muncit pentru ea.
— Cu ce bani ai început-o?
A tăcut.
— Cu banii moșteniți de mine. Banii pe care i-ai numit „o ocazie pentru amândoi”. Ai uitat că actele firmei, conturile și participațiile sunt verificate de bunicul meu de ani întregi.
Andrei privi spre avocat.
— Ce vrei?
— Vreau ca documentele semnate aici să fie suspendate până la verificarea lor. Vreau sprijin financiar pentru copii și vreau să nu te mai apropii de mine cu presiuni sau amenințări.
— Îți pot oferi bani.
— Nu-mi oferi nimic. Îți îndeplinești obligațiile față de copiii tăi.
Bunicul îi făcu semn avocatului.
— Deschidem imediat conturile medicale pentru Matei și Ilinca. Toate costurile tratamentului vor fi acoperite. Pentru Ioana se pregătește o locuință lângă clinică, până când copiii vor putea fi externați.
Andrei se ridică brusc.
— Nu poți să-mi iei copiii!
— Nimeni nu îți ia copiii, i-am spus. Dar nu îi poți abandona și apoi să vii să pretinzi că ești tată doar când îți convine.
A plecat din secție împreună cu Bianca și avocatul său.
În aceeași zi, documentele au fost trimise pentru verificare. Avocatul meu a contestat acordul de divorț și a cerut stabilirea oficială a pensiei pentru copii.
În dosar au fost incluse declarațiile asistentei, înregistrările camerelor și fișa medicală care arăta starea în care mă aflam când semnasem.
La câteva zile după aceea, Andrei a încercat să-mi trimită mesaje.
„Am fost speriat.”
„Nu am știut ce fac.”
„Putem discuta ca doi adulți.”
Nu i-am răspuns.
Speriat fusese și el, dar frica lui nu îl împiedicase să vină la spital cu actele pregătite.
Între timp, medicii se ocupau de copii.
Matei a început să ia încet în greutate. Ilinca era mai fragilă, dar lupta în fiecare zi. Îmi petreceam orele lângă incubatoarele lor, le citeam povești și le vorbeam despre casa în care aveam să mergem.
Bunicul venea aproape zilnic.
Nu intra niciodată fără acordul medicilor. Stătea lângă geam și îi privea în tăcere.
— Sunt mai puternici decât par, mi-a spus într-o seară.
— Îi aud cum respiră și tot mi se pare că se pot opri în orice clipă.
— Frica nu înseamnă că ești slabă. Înseamnă că îi iubești.
După trei săptămâni, auditul preliminar al firmei lui Andrei a scos la iveos la iveală transferuri suspecte și contracte încheiate cu intermediari apropiați de Bianca.
Nu era încă o condamnare și nu însemna că totul era dovedit. Dar era suficient pentru ca autoritățile să înceapă verificările.
Andrei a pierdut mai multe contracte. Nu pentru că bunicul meu l-ar fi distrus, ci pentru că documentele lui financiare nu mai puteau fi ascunse.
În instanță, acordul semnat în spital a fost suspendat.
Apartamentul și bunurile nu au ajuns la el. Copiii au primit pensie de întreținere, iar relația lui cu Bianca s-a încheiat înainte ca ea să nască.
Ea a încercat să spună că nu știa adevărul despre firma lui și că Andrei îi promisese o viață fără griji.
Poate că era adevărat.
Dar și ea venise la mine în salon, purtând paltonul copiilor mei și zâmbind în timp ce el îmi cerea să semnez.
Nu am mai avut nimic să-i spun.
După aproape două luni, Matei și Ilinca au fost externați.
Bunicul ne aștepta în fața clinicii cu două scaune auto și două pături albe.
Am învelit copiii și, înainte să plecăm, am privit încă o dată spre geamul secției.
Acolo începuse totul.
Acolo venise Andrei să mă lase fără nimic.
Dar nu mai eram femeia care ținuse un pix cu mâinile tremurând. Eram mama a doi copii care luptaseră pentru fiecare respirație.
În mașină, Matei a început să plângă. Ilinca l-a urmat după câteva secunde.
Bunicul a zâmbit din față.
— Acum chiar sunteți acasă.
Am strâns păturica de pe genunchi.
— Da, micuții mei. Acum sunteți acasă.
Și, pentru prima dată, primul sunet pe care l-au auzit după ce au ieșit din spital nu a fost o ceartă și nici un dosar trântit pe genunchii mamei lor.
A fost vocea mea.
— Vă iubesc. Și nimeni nu vă va mai abandona.