Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Soneria a sunat din nou.
Andrei s-a uitat spre ușă, apoi spre mine.
— Aștepți pe cineva?
— Da.
Am deschis.
Mama a intrat cu Ilinca de mână. O luase în parc după-amiază, ca eu să pot termina ce aveam de făcut.
Andrei a pufnit.
— A, deci pentru asta era tot misterul? A venit mama ta să mă certe?
— Nu, i-am spus. Mama a venit pentru copii.
S-a încruntat.
— De ce?
Am tras caietul spre mine și l-am deschis.
— Pentru că mâine dimineață plec.
A râs.
— Unde pleci?
— La muncă.
Zâmbetul i-a dispărut.
În săptămâna în care el fusese la mare, eu sunasem câțiva oameni cu care lucrasem înainte să apară copiii.
Un fost client mă recomandase unei firme care renova o pensiune veche din Brașov. Aveau nevoie de cineva pentru un mozaic decorativ mare în zona recepției.
Le trimisesem fotografii cu lucrările mele.
Apoi schițele.
După două zile avusesem o întâlnire.
Iar în dimineața aceea acceptasem proiectul.
Nu era o slujbă inventată ca să-i dau o lecție lui Andrei.
Era meseria mea.
Cea pe care o abandonasem aproape complet după nașterea copiilor.
— Cât timp? a întrebat.
— Aproximativ trei săptămâni. Nu voi lipsi permanent. O parte din lucru o fac în atelier, dar vor fi zile în care trebuie să fiu acolo de dimineață până seara.
Andrei s-a uitat spre mama.
— Și copiii?
— Sunt aici, i-am spus.
— Adică?
— Adică sunt și copiii tăi.
A râs din nou, dar acum râsul suna nervos.
— Cătălina, eu încep munca.
— Și eu.
— Nu poți să dispari toată ziua și să mă lași cu doi copii.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Interesant.
— Ce?
— Exact asta ai făcut tu timp de o săptămână. Numai că ai plecat la mare.
A ridicat mâinile.
— Iar începem cu vacanța?
— Nu. Vacanța s-a terminat. Tocmai de aceea putem vorbi despre ce urmează.
Am întors caietul spre el.
Înăuntru făcusem programul copiilor.
Orele la care mâncau.
Somnul Ilincăi.
Grădinița lui Matei.
Numărul pediatrului.
Medicamentele uzuale.
Ce mânca fiecare.
Ce refuza.
Ce îi liniștea când plângeau.
Andrei a răsfoit câteva pagini.
— Tu chiar vorbești serios.
— Foarte serios.
— Și mama ta?
— Mama ne ajută două zile. Atât. După aceea ne organizăm noi.
— Noi?
— Da, Andrei. Noi. Părinții lor.
S-a așezat.
Pentru prima dată părea să înțeleagă că nu pregătisem o ceartă.
Pregătisem o schimbare.
— Și dacă eu nu pot?
— Atunci găsim împreună o soluție. Bonă, grădiniță cu program prelungit, ajutor plătit. Dar soluția nu mai este automat „Cătălina renunță”.
A rămas cu ochii în caiet.
— Ai făcut toate astea cât am fost plecat?
— Da.
— Ca să te răzbuni?
Am clătinat din cap.
— Nu. Dacă voiam să mă răzbun, îmi cumpăram și eu un bilet și plecam. Eu încerc să-mi recuperez viața.
A doua zi am plecat la șapte și jumătate.
Andrei rămăsese cu Matei și Ilinca.
La 8:17 mi-a trimis primul mesaj.
„Unde sunt șervețelele umede?”
La 8:41:
„Ilinca nu vrea să mănânce.”
La 9:06:
„Matei spune că nu merge la grădiniță fără mașinuța roșie. Unde e?”
N-am răspuns imediat.
Nu pentru că voiam să-l pedepsesc.
Eram pe schelă, lucrând.
Când am coborât, l-am sunat și i-am explicat ce avea nevoie.
La prânz m-a sunat din nou.
— Când vii?
— Pe la șase.
A urmat o tăcere.
— Șase?
— Da.
— Cătălina, e abia douăsprezece.
— Știu.
În seara aceea, când am intrat în casă, Matei alerga prin sufragerie fără un ciorap, Ilinca avea iaurt pe bluză, iar Andrei stătea pe marginea canapelei cu privirea unui om care supraviețuise unei catastrofe.
M-am uitat în jur.
Casa nu era distrusă.
Copiii erau bine.
Doar tatăl lor descoperise că șase ore cu doi copii mici nu semănau deloc cu o vacanță.
— Cum a fost concediul? am întrebat.
M-a privit.
Pentru o secundă am crezut că se va supăra.
Dar și-a trecut mâna peste față.
— Am înțeles.
— Ce ai înțeles?
— De ce erai obosită.
Nu i-am spus „ți-am zis eu”.
Nu aveam nevoie.
În următoarele zile lucrurile n-au devenit miraculos perfecte.
Andrei a uitat într-o dimineață ghiozdanul lui Matei.
În alta a pus la spălat o bluză roșie împreună cu hainele deschise la culoare și am avut pentru o vreme o colecție impresionantă de șosete roz.
Odată m-a sunat aproape panicat fiindcă Ilinca refuza să doarmă.
— Ce-i fac?
— Nimic special. Stai lângă ea.
— Cât?
— Până adoarme.
— Dar durează de jumătate de oră!
Am tăcut.
Apoi l-am auzit oftând.
— Da. Bine. Am înțeles și asta.
Încet, ceva s-a schimbat.
Nu doar în el.
Și în mine.
După ani în care fiecare zi fusese organizată în jurul nevoilor altora, aveam din nou câteva ore în care eram Cătălina, nu doar „mama lui Matei și a Ilincăi”.
Îmi murdăream mâinile cu adeziv.
Alegeam culori.
Tăiam bucățile de ceramică.
Mă certam cu constructorii.
Râdeam cu oamenii din echipă.
Și, pentru prima dată după mult timp, când cineva mă întreba ce fac, aveam un răspuns care nu începea cu:
„Copiii…”
Într-o după-amiază, Andrei a venit să vadă lucrarea.
A stat în fața mozaicului câteva minute fără să spună nimic.
— Tu ai făcut asta?
— Da.
— Tot?
— Da.
A trecut mâna peste marginea peretelui.
— Nu știam că ești atât de bună.
M-am uitat la el.
— Ba știai. Doar că ai uitat.
Asta l-a lovit.
Și, într-un fel, mă lovise și pe mine.
Pentru că și eu uitasem.
După ce proiectul s-a terminat, proprietarii mi-au propus încă două lucrări.
Le-am acceptat.
Nu pe amândouă odată.
Nu voiam să trec dintr-o extremă în alta.
Dar nici nu aveam de gând să mă întorc la viața în care timpul meu valora mai puțin doar pentru că munca mea nu venea cu salariu la sfârșitul lunii.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, Andrei a venit cu două căni de ceai și s-a așezat lângă mine.
— Am fost un idiot.
Am ridicat sprâncenele.
— Destul de mare.
A zâmbit slab.
— Când spuneam că „stai acasă”, chiar credeam că ai mai mult timp decât mine.
— Știu.
— Acum nu mai cred.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Cred că nici nu voiam să văd cât faci. Pentru că, dacă vedeam, trebuia să fac și eu mai mult.
Asta era, de fapt, problema.
Nu că nu știa.
Era mai comod să nu știe.
— Nu vreau să fii „ajutorul” meu, i-am spus. Nu vreau să-mi spui că mă ajuți cu copiii sau cu casa.
— Atunci ce vrei?
— Să fii tatăl lor. Și să locuiești aici ca un adult, nu ca un musafir.
A dat din cap.
N-am reparat totul într-o seară.
Și nici vacanța lui nu a dispărut din memoria mea.
Dar în lunile care au urmat, Andrei a început să ducă singur copiii la grădiniță.
A învățat ce mănâncă Ilinca.
A aflat unde ținem hainele de schimb fără să mă sune.
A început să gătească de două ori pe săptămână.
Iar sâmbăta dimineața devenise timpul meu.
Uneori lucram.
Alteori ieșeam cu mama.
Și uneori făceam ceva ce, cu câteva luni înainte, mi se părea un lux absurd:
nu făceam nimic.
În primăvara următoare, Andrei a venit acasă cu laptopul.
— Am găsit ceva.
Mi-a arătat un hotel la mare.
— Cinci nopți.
M-am uitat la el.
— Frumos.
— Apartament de familie. Patru persoane.
Am început să râd.
— Ai verificat bine?
— De trei ori.
Matei a apărut imediat.
— Mergem la mare?
Andrei l-a ridicat în brațe.
— Toți.
Ilinca a început să sară lângă el.
Eu am rămas privind scena.
Nu pentru că un concediu în familie rezolva ceea ce se întâmplase.
Ci pentru că, în sfârșit, Andrei înțelesese ceva ce ar fi trebuit să știe de la început.
Concediul de creștere a copilului nu este o vacanță.
Să stai acasă cu doi copii mici nu înseamnă că nu muncești.
Iar faptul că unul dintre parteneri aduce salariul în casă nu îi cumpără dreptul la odihnă în timp ce celălalt funcționează fără pauză.
Cu câteva luni înainte, Andrei plecase singur la mare fiind convins că el merita o vacanță pentru că el muncea.
Până la urmă, n-a fost nevoie să-i explic de o sută de ori de ce mă durea.
A fost suficient să rămână el acasă.
Cu doi copii.
Pentru o singură zi.