Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pentru o fracțiune de secundă, Mariana a zâmbit.
Probabil credea că Vlad îi dăduse dreptate.
Că urma să mă roage pe mine să ies din cadru.
Dar Vlad mi-a strâns mâna și a făcut un pas înainte.
— Fotografia asta chiar trebuie făcută doar cu familia, a repetat el.
Apoi s-a uitat direct la mama lui.
— Iar Andreea este soția mea. Este familia mea. Tu ești cea care trebuie să ieși din fotografie.
Zâmbetul Marianei a dispărut.
— Vlad…
— Ai auzit ce am spus.
În jurul nostru nu se mai auzea nimic.
Fotograful ținea aparatul coborât, iar rudele se uitau când la Vlad, când la Mariana.
Soacra mea părea că nu poate concepe ceea ce tocmai auzise.
— Mă dai pe mine afară din fotografia familiei tale pentru ea?
Vlad s-a întors spre mine.
— Nu pentru „ea”. Pentru soția mea.
Apoi și-a privit din nou mama.
— Femeia cu care tocmai m-am căsătorit. Femeia căreia i-am promis acum câteva ore că voi fi alături de ea toată viața.
Mariana a râs scurt.
— O să regreți că vorbești așa cu mama ta.
— Eu regret că mama mea a ales ziua nunții mele ca să-mi umilească soția.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu pentru că Mariana mă rănise.
Ci pentru că Vlad nu încerca să împace pe toată lumea.
Nu-mi spunea să o ignor.
Nu-mi șoptea că „așa e mama”.
Pentru prima dată, îi spunea ei că ajunge.
Mariana și-a îndreptat spatele.
— Eu încerc doar să te protejez. Căsniciile se termină, Vlad. Oamenii se despart.
— Atunci lasă-mă pe mine să-mi trăiesc căsnicia.
— Sunt mama ta!
— Știu. Și tocmai de aceea mă doare că faci asta.
Vocea lui nu mai era ridicată.
Dar fiecare cuvânt se auzea.
— Andreea nu trebuie să-și câștige locul în familia mea. Din momentul în care am ales-o și ne-am căsătorit, locul ei este lângă mine.
Mariana a rămas nemișcată.
Vlad a continuat:
— Dacă poți să respecți asta, rămâi la nunta noastră. Dacă nu poți, pleacă. Dar nu-mi mai umilești soția niciodată.
N-am să uit niciodată expresia soacrei mele.
Nu cred că se așteptase ca propriul fiu să-i pună o limită.
Mai ales în fața tuturor.
Tatăl lui Vlad s-a apropiat de ea.
— Mariana, ajunge, i-a spus încet.
Ea s-a întors spre el.
— Și tu ești împotriva mea?
— Nu sunt împotriva ta. Dar ai greșit.
Cred că acelea au fost cuvintele care au lovit-o cel mai tare.
Mariana și-a luat geanta de pe un scaun.
Pentru câteva secunde am crezut că va mai spune ceva.
N-a făcut-o.
A plecat spre salon fără să se uite înapoi.
Fotograful a așteptat până când tensiunea s-a mai risipit.
Apoi s-a apropiat de noi.
— Mai facem fotografia?
M-am uitat la Vlad.
El mi-a zâmbit și mi-a întins mâna.
— Normal că o facem.
M-a adus exact în mijlocul grupului, lângă el.
Mama și tata au venit de partea cealaltă.
Tatăl lui Vlad s-a așezat lângă fiul lui.
Restul rudelor s-au apropiat.
— Gata? a întrebat fotograful.
Vlad m-a prins de talie.
— Acum da.
Aparatul a declanșat.
Și pentru prima dată în acea după-amiază, n-a mai trebuit să-mi forțez zâmbetul.
Petrecerea a continuat.
Am dansat.
Am tăiat tortul.
Am râs cu prietenii noștri.
Mariana a mai rămas puțin în interiorul salonului, departe de noi. Apoi, fără să-și ia rămas-bun, a plecat.
Vlad n-a fugit după ea.
Nici eu nu i-am cerut s-o facă.
În noaptea aceea, când am ajuns în camera noastră și am rămas în sfârșit singuri, l-am întrebat:
— Îți pare rău?
— Pentru ce?
— Pentru ce s-a întâmplat cu mama ta.
A stat puțin pe gânduri.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat. Dar nu-mi pare rău că am oprit-o.
Apoi mi-a luat mâna.
— Am petrecut prea mulți ani spunând „așa e mama” ca să evit o ceartă. Astăzi mi-am dat seama că, dacă fac asta și după ce ne-am căsătorit, te oblig pe tine să plătești pentru liniștea mea.
Replica aceea mi-a rămas în minte.
Pentru că exact asta făcuse până atunci.
Trecuseră câteva luni când fotograful ne-a trimis albumul.
Într-o seară, eu și Vlad ne-am așezat pe canapea și am început să-l răsfoim.
Ceremonia.
Primul sărut.
Dansul nostru.
Părinții mei plângând.
Prietenii râzând.
Și apoi am ajuns la fotografiile din grădină.
Am rămas amândoi tăcuți.
În fotografia mare de familie eram chiar în centru, lângă soțul meu.
Vlad mă ținea de talie.
În jurul nostru erau oamenii care aleseseră să ne respecte căsnicia.
Mariana nu apărea.
M-am uitat la fotografie și mi-am amintit ce spusese în ziua nunții:
„Nu vreau să te avem în toate pozele dacă peste un an nu mai ești aici.”
Ironia era imposibil de ignorat.
Ea își dorise un album de familie fără mine.
În final, singura persoană care lipsea din fotografia aceea era chiar ea.
Nu m-am bucurat de asta.
Era mama soțului meu și mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel.
Dar am înțeles ceva în ziua aceea.
Când te căsătorești, nu trebuie să alegi între partener și părinți doar pentru că există un conflict.
Dar trebuie să alegi între a tolera lipsa de respect și a pune o limită.
Vlad a pus-o.
Iar pentru mine, gestul lui a valorat mai mult decât toate florile, toate toasturile și toate fotografiile perfecte de la nunta noastră.