Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Alexandru a rămas câteva secunde în spatele ușii.
Nu pentru că nu știa ce să facă.
Ci pentru că încerca să înțeleagă cum femeia care, în fața lui, îi mângâia pe tripleți și spunea că îi iubește putea deveni atât de rece în clipa în care credea că nu o vede nimeni.
Corina făcu încă un pas spre Maria.
— Pentru ultima dată: pune copilul în pătuț și pleacă!
Maria îl ținea cu grijă la piept. Bebelușul aproape că nu mai plângea.
— Plec imediat ce mă asigur că e liniștit.
— Tu chiar nu înțelegi cine sunt eu?
Atunci s-a auzit vocea lui Alexandru.
— Eu cred că am înțeles.
Corina a încremenit.
S-a întors încet.
— Alexandru?!
Maria a tresărit și ea.
Bărbatul a intrat în cameră, dar privirea lui a rămas asupra Corinei.
— Când ai venit? a întrebat ea.
— Suficient de devreme.
Corina a pălit.
— Nu e ceea ce pare.
Alexandru s-a uitat spre cele trei pătuțuri.
Apoi spre copilul liniștit în brațele Mariei.
— Atunci explică-mi.
— Sunt obosită. Au plâns toată seara. Bona a plecat și eu am rămas singură cu trei bebeluși. Oricine și-ar pierde răbdarea.
— Să-ți pierzi răbdarea este una. Să-i tratezi ca pe o povară când crezi că eu nu sunt aici este alta.
Corina s-a apropiat de el.
— Alexandru, te rog. Știi cât țin la copii.
El a privit-o lung.
— Tocmai asta este problema. Credeam că știu.
Corina a încercat să-i atingă brațul, dar Alexandru s-a retras.
— Mi-ai spus că vrei o viață cu mine. Că tripleții nu sunt un obstacol. Că îi vei iubi.
— Și îi iubesc!
— Nu.
Vocea lui a rămas calmă.
— Îți place viața pe care o am. Casa. Vacanțele. Oamenii pe care îi cunoaștem. Dar copiii mei fac parte din viața aceea. Nu sunt ceva ce poți suporta doar când sunt liniștiți și există cineva care să aibă grijă de ei.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Deci o crezi pe ospătărița asta și mă judeci după câteva minute?
Maria și-a coborât privirea.
— Domnule, eu nu vreau să vă creez probleme. Ar trebui să plec.
— Nu tu ai creat problema, a spus Alexandru.
Apoi s-a întors din nou spre Corina.
— Și nu trebuie să cred pe nimeni. Am fost aici. Am auzit tot.
Corina nu mai avea ce să spună.
Alexandru s-a apropiat de pătuțuri și i-a verificat pe ceilalți doi copii.
Apoi a întins brațele spre Maria.
— Îl iau eu.
Maria i-a așezat cu grijă bebelușul în brațe.
În clipa în care tatăl lui l-a strâns la piept, copilul s-a cuibărit în haina lui.
Alexandru a închis ochii pentru o secundă.
Când i-a deschis, decizia era luată.
— Corina, relația noastră se termină aici.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Pentru o seară proastă?
— Pentru ceea ce am văzut când credeai că nu te vede nimeni.
Corina și-a luat telefonul și geanta.
— O să regreți.
Alexandru n-a răspuns.
Ea a ieșit din cameră.
Câteva secunde mai târziu, s-a auzit ușa de la intrare.
Maria rămăsese lângă pătuțuri, neștiind dacă să spună ceva.
— Îmi pare rău, a murmurat ea.
Alexandru s-a uitat surprins.
— Pentru ce?
— Nu trebuia să urc. Nu era treaba mea.
— Ba tocmai asta nu înțelegi.
A privit spre copilul din brațele lui.
— Ai fi putut să pleci. Era cel mai simplu lucru. Și totuși ai rămas.
Maria a ridicat din umeri.
— Plângeau.
Pentru ea, explicația părea suficientă.
Pentru Alexandru, tocmai simplitatea acelui răspuns spunea totul.
— Cum te cheamă?
— Maria.
— Mulțumesc, Maria.
— N-am făcut nimic extraordinar.
— În seara asta ai făcut ceva ce mulți oameni care intră în casa asta nu fac.
Maria îl privi nedumerită.
— Ai văzut trei copii înainte să vezi vila în care locuiesc.
Maria n-a știut ce să răspundă.
Și-a luat geaca și a coborât.
Înainte să plece, Alexandru i-a cerut numărul de telefon.
Maria a ezitat.
— De ce?
— Pentru că vreau să mă asigur că firma de catering nu te sancționează pentru faptul că ai intervenit. Atât.
I l-a dat.
Apoi s-a întors în ploaie și la viața ei obișnuită.
A crezut că povestea se terminase acolo.
Nu se terminase.
Câteva zile mai târziu, șeful ei a chemat-o deoparte.
— Ce-ai făcut la vila lui Popa?
Maria a simțit că-i fuge pământul de sub picioare.
— De ce?
— Pentru că omul a sunat personal.
Maria a înghițit în sec.
— Și?
Șeful a zâmbit.
— Și mi-a spus că, dacă aud că ai avut probleme din cauza serii aceleia, nu mai lucrează niciodată cu noi.
Maria aproape că a râs de ușurare.
Dar Alexandru nu s-a oprit acolo.
În săptămânile următoare, s-au mai întâlnit de câteva ori, întotdeauna în legătură cu copiii și întotdeauna cu respect.
A aflat că Maria muncea în două locuri și își ajuta mama.
Maria a aflat că, dincolo de vilă și bani, Alexandru era un tată care încă încerca să învețe cum să crească singur trei copii după pierderea soției.
Într-o zi, el i-a spus că avea nevoie de încă o persoană de încredere în echipa casei.
Nu i-a oferit bani pe ascuns.
Nu i-a oferit o „salvare”.
I-a oferit un loc de muncă adevărat, cu program stabil, contract și un salariu care îi permitea să renunțe la cele două slujbe.
— Nu vreau să mă angajați pentru că vă este milă de mine, i-a spus Maria.
Alexandru a zâmbit.
— Nu te angajez din milă. Dacă voiam să-ți dau bani, îți dădeam bani. Îți ofer un loc de muncă pentru că în seara aceea ai făcut ce trebuia când nimeni nu te obliga.
Maria a acceptat.
Lunile au trecut.
Mama ei nu s-a îmbogățit, dar nu mai trebuia să aleagă ce cheltuială să amâne.
Maria nu mai alerga de la cafenea la evenimente până noaptea târziu.
Iar cei trei copii au început s-o recunoască imediat când intra în cameră.
Într-o seară, Alexandru a găsit-o pe covor, înconjurată de tripleți și de jucării.
Unul îi trăgea de mânecă.
Altul încerca să ajungă la o jucărie.
Al treilea râdea în brațele ei.
Alexandru s-a sprijinit de ușă și i-a privit.
— Ce este? a întrebat Maria.
— Nimic.
Apoi a zâmbit.
— Mă gândeam doar că în noaptea furtunii ai fi putut să deschizi ușa și să pleci.
Maria s-a uitat la cei trei copii.
— Da.
— De ce n-ai făcut-o?
Maria a ridicat din umeri, exact ca prima dată.
— Pentru că plângeau.
Alexandru a zâmbit.
Avea milioane în conturi, o vilă imensă și tot ce putea cumpăra cu bani.
Dar în seara aceea înțelesese ceva ce averea nu-l învățase niciodată:
caracterul unui om se vede cel mai bine atunci când crede că nu-l privește nimeni.