Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
— Cum adică ți-a spus că este divorțat?
Mirela nu răspundea.
Îi auzeam doar respirația.
— De când? am întrebat.
— De când îl cunosc.
— De când îl cunoști?
A urmat iar o tăcere.
— De paisprezece ani.
Mi-am închis ochii.
Paisprezece ani.
Aceeași cifră pe care mi-o spusese Lucian cu o seară înainte.
— Mirela, eu și Lucian suntem căsătoriți de 23 de ani. Nu am fost despărțiți. Nu am fost divorțați. Nici măcar nu am locuit separat.
— Nu…
Vocea i s-a frânt.
— Nu se poate.
— Avem o fiică de 21 de ani.
Atunci a început să plângă.
— El mi-a spus că mariajul vostru s-a terminat cu mult înainte să mă cunoască.
Am simțit cum mi se ridică iar furia.
— Știai de mine?
— Știam că exiști. Dar ca fostă soție.
Aproape că am râs.
— Fostă?
— Mi-a spus că a rămas în relații bune cu tine pentru fată. Că uneori trebuie să vină la voi pentru ea.
M-am așezat pe scaun.
Dintr-odată, nu mai știam pe cine uram.
Cu câteva minute înainte, în mintea mea, Mirela era femeia care îmi furase soțul.
Acum ascultam o femeie care tocmai afla că bărbatul cu care își crescuse copilul îi mințise existența de la început.
— Robert are doisprezece ani? am întrebat.
— Da.
— Știe de mine?
— Nu.
— Dar de Andreea?
Mirela a tăcut.
— Știe că tatăl lui are o fiică mai mare. Lucian i-a spus că este din prima căsătorie.
Mi-am dus mâna la gură.
Până și copiii fuseseră așezați în minciuna lui.
Nu trebuia să-i ascundă complet.
Trebuia doar să schimbe povestea suficient cât să poată exista în ambele case.
Am vorbit aproape două ore.
La început ne verificam una pe cealaltă.
— Unde a fost Lucian de Crăciun acum trei ani?
— La mine până după-amiază.
Am simțit că-mi îngheață sângele.
La noi ajunsese seara.
Spusese că avusese o problemă la serviciu.
— În weekendul de după Paște, acum doi ani?
Mirela a tăcut.
— A fost cu Robert. I-a promis că merg împreună la munte.
Mie îmi spusese că pleacă în delegație.
Apoi am început să comparăm alte lucruri.
Zile de naștere.
Weekenduri.
Telefoane închise.
Bani care dispăreau.
Aceleași explicații despre serviciu.
Aceleași promisiuni că „luna viitoare va fi mai liniștit”.
Și, încet, imaginea s-a construit.
Lucian nu avusese pur și simplu o aventură.
Își împărțise viața în două.
Când era cu mine, Mirela credea că este plecat cu serviciul sau că rezolvă ceva legat de fiica lui din „fosta căsnicie”.
Când era cu ea, eu credeam că muncește.
Iar când una dintre noi punea prea multe întrebări, Lucian făcea același lucru.
Ne spunea că suntem suspicioase.
Că exagerăm.
Că avem prea puțină încredere în el.
La un moment dat, Mirela m-a întrebat:
— Și pe tine te făcea să te simți nebună când puneai întrebări?
Am închis ochii.
— Da.
N-a mai spus nimic câteva secunde.
— Atunci cred că trebuie să ne întâlnim.
Trei zile mai târziu ne-am văzut într-o cofetărie mică din Ploiești, aproape de gară.
Am recunoscut-o imediat.
Nu pentru că o mai văzusem vreodată.
Ci pentru că părea exact cum mă simțeam eu.
Obosită.
Palidă.
Cu ochii umflați după prea puțin somn.
Pentru o secundă am rămas amândouă în picioare.
Nu știam dacă să ne salutăm, dacă să ne reproșăm ceva sau dacă pur și simplu să plecăm.
— Elena?
— Da.
— Mirela.
Ne-am așezat.
Primele minute au fost cumplite.
Încă exista ceva între noi.
Nu ură.
Dar o suspiciune instinctivă.
Fiecare se întreba dacă cealaltă știa mai mult decât recunoștea.
Mirela și-a pus telefonul pe masă.
— Uite.
Mi-a arătat fotografii.
Lucian cu Robert.
Lucian la o serbare.
Lucian lângă un tort aniversar.
Lucian într-o bucătărie pe care n-o mai văzusem niciodată.
Într-una dintre fotografii purta cămașa pe care i-o cumpărasem eu de ziua lui.
Mi s-a făcut rău.
— Ajunge.
Mirela a tras telefonul înapoi.
— Îmi pare rău.
— Nu tu ai făcut fotografiile ca să mă rănești.
Asta a fost prima dată când am spus-o cu voce tare.
Și cred că atunci s-a schimbat ceva între noi.
Am scos și eu telefonul.
Nu ca să-i demonstrez că „eu eram soția”.
Ci pentru că și ea avea nevoie să vadă adevărul.
Fotografii de la aniversarea noastră.
Vacanțe.
Crăciunuri.
Lucian lângă Andreea.
Mesaje pe care mi le trimisese în timp ce, după spusele Mirelei, era în apartamentul ei.
La un moment dat, Mirela și-a acoperit fața.
— Dumnezeule… chiar am crezut că ești fosta lui soție.
— Iar eu am crezut că tu știai de mine.
S-a uitat la mine.
— Dacă aș fi știut…
S-a oprit.
— Știu.
Nu deveniserăm prietene.
Nu aveam nevoie să fim.
Dar în acel moment am înțeles amândouă același lucru.
Nu eram două femei care se luptaseră paisprezece ani pentru același bărbat.
Nici măcar nu știuserăm că există o luptă.
Fuseserăm două femei ținute în două povești diferite de același om.
Mirela a tras aer în piept.
— Și ție îți spunea că muncește atât pentru familie?
— Da.
A zâmbit amar.
— Și ție îți spunea că nu are bani pentru că plătește datorii?
— Da.
— Și când întrebai prea mult, se supăra că nu ai încredere în el?
Am dat din cap.
Mirela s-a lăsat pe spătar.
— Atunci problema nu suntem noi.
Nu.
Nu eram.
În seara aceea, când m-am întors acasă, Lucian mă aștepta în fața blocului.
Ținea în mână un buchet de bujori.
Florile mele preferate.
Cu o săptămână înainte poate că m-ar fi impresionat.
Acum mi s-au părut aproape insultătoare.
— Elena, te rog.
Am trecut pe lângă el.
— Am vorbit cu Mirela.
S-a oprit.
— Ce ai făcut?
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, am văzut panică adevărată pe fața lui.
— De ce ai sunat-o?
— Pentru că tu ai avut paisprezece ani să-mi spui adevărul.
— Nu înțelegi situația.
— Ba acum o înțeleg foarte bine.
— Mirela te-a mințit.
Am rămas nemișcată.
A fost aproape incredibil.
După tot ce aflasem, încerca din nou.
— Ce ți-a spus?
— Destul.
— Femeia asta m-a manipulat ani întregi.
Am început să râd.
— Interesant.
— Ce?
— Pentru că ei i-ai spus probabil același lucru despre mine.
A tăcut.
— Elena, am făcut greșeli. Dar nu poți arunca 23 de ani la gunoi.
— Eu?
L-am privit.
— Eu îi arunc?
A încercat să-mi atingă brațul.
M-am retras.
— Nu, Lucian. Tu ai făcut asta. Singur.
I-am spus că vreau divorțul.
Nu pentru că Mirela mi-ar fi cerut.
Nu pentru că Andreea era furioasă pe el.
Și nici pentru că voiam să-l pedepsesc.
Ci pentru că nu mai știam ce parte din căsnicia mea fusese adevărată și ce parte fusese construită ca să-i permită lui să trăiască două vieți.
Mirela a luat propria decizie.
I-a spus că relația lor se terminase și că, de atunci înainte, tot ce ținea de Robert urma să fie discutat clar, ca între doi părinți, fără vizite neanunțate și fără alte promisiuni pe care nimeni nu le putea verifica.
Lucian a încercat o vreme să ne vorbească separat.
Mie îmi spunea că Mirela îl manipulase.
Ei îi spunea că eu mă răzbunam.
Numai că exista o problemă pe care nu o anticipase.
Noi vorbeam una cu cealaltă.
Minciunile nu mai aveau unde să se ascundă.
Au urmat luni grele.
Divorț.
Acte.
Discuții despre bani.
Andreea, la 21 de ani, a decis singură că o perioadă nu vrea să vorbească cu tatăl ei.
Robert avea propriile întrebări, iar Mirela a încercat să-i explice situația fără să transforme un copil în judecătorul greșelilor adulților.
Eu și Mirela nu am devenit cele mai bune prietene.
Ne-am mai sunat.
Ne-am mai ajutat cu câte o informație atunci când era nevoie.
Dar fiecare avea propria rană de vindecat.
Și cred că tocmai asta a făcut relația dintre noi reală.
Nu ne lega Lucian.
Ne lega faptul că, într-o dimineață, am ales să nu ne urâm pentru minciunile lui.
Au trecut doi ani.
Zilele trecute am găsit într-un sertar o fotografie veche cu mine și Lucian.
Prima reacție a fost s-o rup.
N-am făcut-o.
Am pus-o înapoi.
Pentru că am înțeles ceva.
Faptul că el m-a mințit nu înseamnă că toate amintirile mele sunt false.
Eu am iubit sincer.
Eu am crescut un copil.
Eu am construit o casă.
Eu am fost acolo.
Minciuna lui îi aparține lui.
Nu trebuie să-i dau voie să-mi fure și trecutul.
Acum doi ani, dacă cineva m-ar fi întrebat cine sunt, probabil aș fi răspuns fără să mă gândesc:
„Elena, soția lui Lucian.”
Astăzi răspunsul meu este mult mai simplu.
Sunt Elena.
Și mi-au trebuit 23 de ani de căsnicie și un singur mesaj apărut pe un telefon ca să-mi amintesc că numele meu a fost întotdeauna suficient.