Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Am înțeles, a repetat Radu.
Elena a zâmbit mulțumită.
— Vezi? Știam eu că dacă te uiți puțin peste acte…
Radu a închis mapa.
A împins-o încet peste masă, înapoi spre ea.
— Am înțeles că trebuia să-ți spun „nu” din prima seară.
Zâmbetul Elenei a dispărut.
Eu n-am spus nimic.
Nici nu eram sigură că auzisem bine.
— Ce-ai spus? a întrebat ea.
— Apartamentul nu va fi trecut pe numele tău.
— Radu…
— Nici acum, nici mai târziu.
Elena s-a uitat la mine.
A fost o privire scurtă, dar am înțeles-o imediat.
Eu eram motivul.
Eu îl convinsesem.
Eu îi întorsesem copilul împotriva ei.
— Mara ți-a băgat prostiile astea în cap?
Radu și-a tras scaunul mai aproape de masă.
— Mara nu mi-a băgat nimic în cap.
— Atunci de unde schimbarea asta?
— Nu e nicio schimbare. Apartamentul este al nostru. Al meu și al Marei.
Elena a pus mâna peste mapă.
— Eu încerc să te protejez.
— De cine?
— Nu începe și tu.
— De cine mă protejezi, mamă?
Elena s-a uitat din nou spre mine.
— Nu știi ce se poate întâmpla într-o căsnicie.
— Așa este.
Radu a dat din cap.
— Tocmai de asta există doi oameni într-o căsnicie. Nu trei.
S-a făcut liniște.
Elena s-a ridicat.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Radu a închis ochii pentru o clipă.
Știam replica.
O auzisem de zeci de ori.
Și știam ce urma.
Elena avea să-i amintească toate sacrificiile ei.
Radu avea să se simtă vinovat.
Apoi avea să încerce să o liniștească.
Eu aveam să tac.
Numai că de data asta nu s-a întâmplat așa.
— Știu ce ai făcut pentru mine, mamă.
Elena s-a oprit.
— Și îți sunt recunoscător. Dar asta nu înseamnă că poți decide ce facem cu apartamentul nostru.
— Eu sunt mama ta!
— Știu.
— Te-am crescut singură după ce tatăl tău a murit. Am tras pentru tine. N-am avut viață pentru mine.
Vocea îi tremura acum.
Și pentru prima dată am văzut altceva în ea decât încăpățânare.
Frică.
Elena rămăsese văduvă când Radu era adolescent.
Ani întregi fusese doar ea și băiatul ei.
Luase toate deciziile.
Îl protejase.
Îi rezolvase problemele.
Probabil că undeva, pe drum, nu observase că băiatul pentru care decisese totul devenise bărbat.
— Știu, mamă, a spus Radu mai încet. Și n-o să uit niciodată. Dar eu nu mai am șaisprezece ani.
Elena a strâns geanta la piept.
— Pentru ea faci asta?
M-am încordat.
Radu s-a uitat la mine.
Apoi la mama lui.
— Nu.
Elena a părut surprinsă.
— Atunci pentru cine?
— Pentru familia mea.
— Eu ce sunt?
— Ești mama mea. Și te iubesc.
A făcut o pauză.
— Dar Mara este soția mea. Casa asta este casa noastră. Familia pe care mi-am făcut-o eu nu este o amenințare pentru tine.
Elena a început să plângă.
Nu teatral, cum mă așteptasem.
Pur și simplu i s-au umplut ochii.
— De când te-ai căsătorit, parcă nu mai ai nevoie de mine.
Radu a rămas tăcut câteva secunde.
— Am nevoie de tine ca mamă.
A arătat spre mapa de pe masă.
— Nu ca proprietar al casei mele. Nu ca om care decide pentru mine. Și nu ca arbitru în căsnicia mea.
Elena și-a șters obrazul.
— Frumos te-a învățat.
Atunci am vrut să răspund.
Radu a ridicat însă ușor mâna spre mine.
Nu ca să mă oprească.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai trebuia să mă apăr singură.
— Mara nu m-a învățat nimic, mamă. Eu am greșit.
S-a întors spre mine.
— Și am greșit mult timp.
Nu mă așteptam la asta.
— De fiecare dată când tu spuneai ceva care o rănea, eu încercam să împac pe toată lumea. Spuneam „lasă”, „nu acum”, „nu merită să ne certăm”.
Apoi s-a uitat din nou la mama lui.
— Toată viața am învățat că e mai simplu să-ți spun „mai vedem” decât „nu”. Numai că de fiecare dată când evitam să te supăr pe tine, o lăsam pe Mara să suporte consecințele.
M-am uitat în jos.
Asta fusese tot ce încercasem să-i explic.
Nu voiam să aleagă între mine și mama lui.
Voiam să nu mă mai sacrifice pe mine ca să păstreze pacea cu ea.
— Deci acum eu sunt problema, a spus Elena.
— Nu. Problema este că n-am pus limite la timp.
A împins mapa încă puțin spre ea.
— Apartamentul rămâne al nostru. Subiectul este închis.
— Și dacă nu-mi convine?
Radu a tras aer în piept.
— Atunci o să fii supărată pe mine.
Atât.
Elena părea că așteaptă continuarea.
O explicație.
O scuză.
O negociere.
N-a venit nimic.
Și cred că acela a fost momentul în care a înțeles că ceva se schimbase cu adevărat.
A luat mapa.
Și-a pus-o sub braț.
— Bine.
A mers spre ușă.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Să nu veniți la mine când o să vă pară rău.
Radu nu s-a enervat.
— Noapte bună, mamă.
Ușa s-a închis.
Am rămas amândoi în bucătărie.
Radu s-a așezat.
Eu încă stăteam în picioare.
— De când știai că o să-i spui asta? l-am întrebat.
— Din seara în care ne-am certat.
— Atunci de ce n-ai spus nimic?
Și-a frecat palmele.
— Pentru că mi-a fost frică să nu promit iar ceva și să mă răzgândesc când o văd plângând.
A zâmbit amar.
— Am făcut asta toată viața.
M-am așezat în fața lui.
— Eu nu ți-am cerut niciodată să alegi între noi.
— Știu.
— Este mama ta. Nu vreau să nu o mai vezi.
— Știu și asta.
A rămas câteva secunde cu ochii în masă.
— Dar te-am pus pe tine să plătești pentru faptul că eu nu știam să-i spun ei „nu”.
Nu aveam nevoie de o declarație mai mare.
Nu i-am spus că totul era rezolvat.
Nu era.
Anii în care tăcuse nu dispăreau într-o seară doar pentru că, în sfârșit, vorbise.
Dar m-am apropiat și mi-am sprijinit capul de umărul lui.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam că suntem eu împotriva Elenei, cu Radu undeva între noi.
Eram eu și Radu.
Împreună.
Relația cu Elena s-a răcit o vreme.
Nu ne-a sunat aproape două săptămâni.
Când Radu a sunat-o, a răspuns scurt.
El nu s-a dus să-și ceară iertare pentru limita pe care o pusese.
Dar nici n-a pedepsit-o.
A continuat s-o sune.
A mers să o ajute când a avut nevoie.
Doar că ceva se schimbase.
Nu-i mai povestea fiecare decizie financiară.
Nu-i mai cerea părerea despre lucrurile pe care trebuia să le hotărâm noi doi.
Iar eu am încetat să mă justific pentru fiecare „nu”.
Au trecut câteva luni.
Într-o sâmbătă dimineață a sunat interfonul.
Radu era în sufragerie.
Eu pregăteam cafeaua.
Am răspuns.
— Da?
Vocea Elenei.
— Mara, eu sunt.
Am rămas puțin surprinsă.
Înainte obișnuia să ne anunțe că vine când era deja aproape la ușă.
— Bună dimineața.
A urmat o pauză.
Apoi a spus:
— Sunteți acasă? Pot să urc?
M-am uitat spre Radu.
Auzise.
Nu a venit să ia interfonul din mâna mea.
Nu mi-a făcut semn să spun da.
A așteptat.
Decizia era și a mea.
— Sigur, am spus. Vă așteptăm.
Câteva minute mai târziu, Elena a intrat cu o cutie de prăjituri.
Nu și-a cerut scuze.
Eu n-am așteptat una.
Am băut cafea.
Am vorbit despre lucruri obișnuite.
A mai existat câte o înțepătură în lunile următoare.
Au mai existat momente în care Radu a trebuit să spună „nu”.
Dar n-a mai spus „poate nu acum” atunci când voia, de fapt, să spună „nu”.
Iar Elena n-a mai adus niciodată vorba despre trecerea apartamentului pe numele ei.
În dimineața aceea, când a sunat la interfon și a întrebat dacă poate urca, am înțeles cât de mult se schimbase ceva aparent mărunt.
Apartamentul fusese întotdeauna al nostru pe acte.
Dar abia atunci am simțit că devenise, cu adevărat, casa noastră.