Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce mi-a spus? am întrebat.
Mariana a rămas câteva secunde tăcută.
— Că îi este frică să nu plecați și dumneavoastră.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Unde să plec?
— Nu știe. Pentru ea nu cred că există un loc anume.
— Dar eu sunt tatăl ei. Locuiește cu mine.
— Știu.
— Nu am plecat nicăieri.
Mariana și-a strâns mâna pe coada mopului.
— Un copil nu gândește întotdeauna ca noi.
Apoi mi-a povestit.
Cu o săptămână înainte, Amalia trebuia să mă aștepte după ore.
Îi promisesem că vin eu.
La patru fără zece eram încă la birou.
Un client important ajunsese cu întârziere și întâlnirea se prelungise.
O sunasem pe bonă.
Apoi pe Amalia.
— Tati nu mai poate ajunge. Vine Cristina după tine.
— Bine.
Atât îmi spusese.
Eu considerasem problema rezolvată.
Pentru ea nu fusese.
Mariana o găsise pe bancă după terminarea programului.
— Tata trebuia să vină, îi spusese Amalia.
— Poate a avut treabă.
— Mereu are.
Mariana încercase s-o liniștească.
Atunci Amalia îi spusese:
— Și mama spune că vine.
Mariana nu înțelesese imediat.
— Mama ta?
— Da. Spune că vine și după aia nu mai poate.
Apoi întrebase:
— Dacă și tata începe să facă la fel?
Mi-a fost greu să aud asta.
Nu pentru că era adevărat în sensul în care îl înțelegeam eu.
Nu-mi abandonasem copilul.
Dar începusem să-i promit timp pe care nu eram sigur că îl aveam.
Și de fiecare dată când nu puteam, trimiteam pe altcineva.
Pentru mine era o soluție.
Pentru Amalia era încă o promisiune care dispărea.
— De ce nu mi-a spus? am întrebat.
Mariana m-a privit.
— Poate pentru că nu voia să vă supere.
Am dus caietul Amaliei în clasă.
În ziua aceea n-am mai plecat direct la birou.
Am așteptat până s-a terminat activitatea.
Când Amalia a ieșit, m-a văzut pe hol.
— Tati? Tu n-ai plecat?
— Nu.
— De ce?
— Vreau să vorbesc puțin cu tine.
Am mers până la o cafenea mică de lângă școală.
Ea și-a luat un corn cu ciocolată.
Eu am întrebat-o:
— Te-ai supărat pe mine săptămâna trecută când n-am venit să te iau?
A ridicat din umeri.
— Nu.
— Poți să-mi spui dacă da.
— Știu că ai treabă.
Replica suna prea matur pentru un copil de opt ani.
— Amalia, tanti Mariana mi-a spus că ai fost tristă.
S-a uitat imediat la mine.
— I-ai spus să-ți spună?
— Nu. Am întrebat eu.
A rupt o bucățică din corn.
— Mami a zis că vine luna trecută.
— Știu.
— Și n-a venit.
— Știu.
— Și tu ai zis că vii să mă iei.
Atunci am înțeles legătura pe care o făcuse.
— Amalia, eu nu plec nicăieri.
— Știu.
— Atunci de ce te-ai speriat?
A stat puțin pe gânduri.
— Pentru că înainte veneai când spuneai.
Nu aveam ce să-i răspund.
— Și acum?
— Acum spui că încerci.
M-am uitat la ea.
Folosisem acel cuvânt de zeci de ori.
Poate de sute.
„Încerc să ajung.”
„Încerc să termin.”
„Încerc să vin.”
Pentru mine însemna că fac tot posibilul.
Pentru ea însemna că nu știe dacă apar.
— Tanti Mariana știe când am avut o zi rea, a continuat. Tu vii acasă după ce mi-a trecut.
Asta m-a durut mai mult decât orice reproș.
Nu i-am promis că de a doua zi voi sta permanent lângă ea.
Ar fi fost încă o promisiune pe care poate n-aș fi putut s-o țin.
Am schimbat lucruri pe care chiar le puteam schimba.
Marțea și joia am blocat după-amiezile în calendar.
La patru eram la școală.
Eu.
Nu bona.
Nu șoferul.
Nu cineva de la firmă.
Dacă apărea o întâlnire, o mutam.
În celelalte zile, dacă știam că nu pot ajunge, nu-i mai spuneam:
— Poate vin eu.
Îi spuneam adevărul:
— Astăzi vine Cristina. Eu ajung acasă la șapte.
Și dacă spuneam șapte, făceam tot ce depindea de mine să fie șapte.
Am început să luăm cina împreună mai des.
Uneori îmi povestea despre școală.
Alteori nu avea chef.
Nu o forțam.
Mama Amaliei a rămas în Iași.
Relația lor nu s-a reparat miraculos.
Uneori venea când promitea.
Alteori își schimba planurile.
N-am putut controla asta.
Am putut controla însă ce promiteam eu copilului meu.
Iar Mariana a rămas exact ceea ce fusese.
Femeia de serviciu a școlii.
Nu am angajat-o.
Nu am încercat să-i schimb viața cu bani.
Nu am transformat-o în bona Amaliei.
I-am mulțumit.
Într-o după-amiază i-am spus:
— Dacă nu erați dumneavoastră, probabil mai dura mult până să înțeleg.
Mariana a zâmbit.
— Eu doar am ascultat-o.
Au trecut câteva luni.
Într-o marți am ajuns la școală cu cinci minute înainte de patru.
Amalia era pe hol lângă Mariana.
Vorbeau.
Mariana ținea o găleată într-o mână, iar Amalia îi povestea ceva cu gesturi largi.
Apoi fiica mea m-a văzut.
S-a uitat la ceasul de pe perete.
Și a alergat spre mine.
— Tati!
Am prins-o în brațe.
— Ce faci?
Mi-a zâmbit.
— Ai venit la timp!
M-am uitat peste umărul ei.
Mariana era încă lângă ușă.
Mi-a făcut doar un semn scurt din cap.
Amalia m-a luat de mână și am plecat împreună.
Mariana a rămas în continuare unul dintre oamenii pe care fiica mea îi căuta cu drag pe holurile școlii.
Dar Amalia nu mai trebuia să se întrebe dacă tatăl ei va apărea.
Pentru că, atunci când îi spuneam că vin, veneam.