Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Atunci care este adevăratul motiv? l-am întrebat.
Radu a rămas lângă ușă.
— Rareș mi-a cumpărat primul meu ghiozdan.
— Fratele tău?
— Da.
Apoi mi-a povestit.
Când Radu intrase în clasa pregătitoare, Rareș avea deja douăzeci și ceva de ani și lucra în Brașov.
Venise acasă înainte de începerea școlii cu un ghiozdan nou pentru fratele lui mai mic.
Radu îl ținuse trei ani.
În vara aceea fermoarul se stricase definitiv.
Mama îi spusese că trebuie altul.
Atunci Radu găsise în dulap vechiul ghiozdan al lui Rareș.
— Mama voia să-l arunce, mi-a spus.
— Și tu nu ai lăsat-o?
A zâmbit.
— Nu.
Rareș fusese cel care îl ducea uneori la grădiniță când mama era la muncă.
Tot el îl învățase să meargă pe bicicletă.
Când plecase la Brașov, Radu plânsese.
— Îmi e dor de el, a spus băiatul. Nu vine foarte des.
Atunci am înțeles.
Banii contaseră.
Radu își auzise mama vorbind despre frigider și despre cheltuieli și nu voise să-i mai ceară încă ceva.
Dar nu acesta fusese singurul motiv.
— Deci ai ales ghiozdanul pentru că a fost al lui Rareș.
— Da.
— De ce nu i-ai spus mamei și partea cu banii?
A ridicat din umeri.
— Pentru că după aia îl cumpăra oricum.
Era exact genul de logică simplă pe care o putea avea un copil de nouă ani.
În seara aceea am sunat-o pe mama lui.
Nu i-am povestit clasei nimic.
Nici a doua zi.
I-am spus doar mamei că breteaua trebuia reparată mai bine și că Radu fusese necăjit de câțiva colegi.
A tăcut câteva secunde.
— Din cauza ghiozdanului?
— Da.
— Doamnă, eu am vrut să-i cumpăr altul. El nu a vrut.
— Știu.
I-am spus ce îmi povestise Radu despre Rareș.
Apoi i-am spus și că băiatul îi auzise discuția despre cheltuielile din august.
Femeia a rămas tăcută.
— A auzit asta?
— Da.
— Eu credeam că doarme.
— Se pare că a înțeles mai mult decât ați crezut.
— Și n-a zis nimic.
Vocea i s-a schimbat.
— Mi-a spus doar că vrea ghiozdanul fratelui lui.
— Cred că și asta este adevărat.
Mama lui Radu a dus ghiozdanul la un mic atelier din cartier.
Au schimbat fermoarul principal și au întărit ambele bretele.
Nu a cumpărat altul.
Radu nu voia altul.
Cu băieții care râseseră am discutat separat.
Nu le-am spus nimic despre frigider.
Nici despre banii mamei lui Radu.
Nici despre fratele lui.
— Trebuie să știm de ce are cineva un lucru vechi ca să nu râdem de el? i-am întrebat.
Unul dintre ei a spus:
— Nu.
— Exact.
Le-am explicat că dacă se mai repetă, voi discuta și cu părinții lor.
A doua zi am schimbat puțin una dintre ore.
Am adus de acasă o geantă veche de piele.
Era zgâriată la colțuri și mânerul fusese reparat.
Am pus-o pe catedră.
— Cine crede că ar trebui s-o arunc?
Câțiva copii au ridicat mâna.
Am râs.
— Eu nu vreau.
Le-am spus că fusese a mamei mele și că o păstrasem ani întregi.
Apoi i-am întrebat dacă au și ei acasă lucruri vechi de care nu ar vrea să se despartă.
Au început imediat.
Un copil avea o pătură de când era bebeluș.
Altul păstra o mașinuță fără o roată.
O fetiță avea o carte de povești de la bunica ei.
Nu am pomenit ghiozdanul lui Radu.
Nu era nevoie.
În pauza următoare, l-am văzut pe unul dintre băieții care râseseră apropiindu-se de el.
M-am oprit la distanță.
— Radu?
— Ce?
Băiatul s-a uitat la ghiozdan.
— Chiar a fost al fratelui tău?
Radu a ezitat.
— Da.
— Și încă ține?
Radu i-a arătat breteaua proaspăt întărită.
— Acum da.
Băiatul a dat din cap.
— E vechi rău.
Pentru o clipă m-am temut că o luăm de la capăt.
Dar el a adăugat:
— Da’ e tare că l-ai păstrat.
Radu a zâmbit.
— Da.
— Vii la fotbal?
— Vin.
Au plecat amândoi.
Nu au devenit cei mai buni prieteni peste noapte.
Nici ceilalți copii nu s-au transformat brusc în niște adulți perfecți.
Dar râsetele despre ghiozdan s-au oprit.
Au trecut lunile.
Radu a continuat să vină la școală cu același ghiozdan bleumarin.
Fermoarul nou strălucea puțin mai tare decât restul.
Bretelele aveau cusături vizibile.
Peticul din colț rămăsese acolo.
În primăvară l-am întrebat:
— Încă rezistă?
Radu l-a ridicat puțin de pe umăr.
— Mama zice că mai ține un an.
— Și tu ce zici?
S-a uitat la ghiozdan și a zâmbit.
— Dacă ține, îl port.
La sfârșitul anului școlar, copiii au ieșit în curte pentru ultima zi.
Radu și-a pus ghiozdanul în spate.
Același ghiozdan.
Doar că nu-l mai trăgea în spatele corpului când trecea pe lângă ceilalți.
Îl purta normal, pe ambii umeri.
Și nimeni nu mai râdea de el.