Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Dan s-a uitat la șorț.
Apoi la mine.
— Corina, nu știu să fac sarmale.
— Atunci ai ocazia să înveți.
— Acum?
— Acum trebuie să fie gata, nu? Vin rudele.
Geta a smuls șorțul din mâna lui.
— Dă-l încoace. Mai repede le fac eu decât să stau la discuții.
— Perfect, am spus.
Am ieșit din bucătărie.
În sufragerie erau deja vreo cincisprezece oameni.
Unii se așezaseră, alții încă se salutau.
Când m-au văzut, câteva rude au părut surprinse.
Probabil nu erau obișnuite să mă vadă la începutul unei petreceri.
De obicei apăream doar ca să aduc platouri.
M-am așezat.
După câteva minute, Dan a venit lângă mine.
— Chiar mă lași singur acolo?
— Nu ești singur. E mama ta.
— Dar nu știm unde ai pus tot.
— Întrebați.
— Corina…
— Dan, ai spus că mai trebuie doar să trag puțin de mine. Trage și tu.
S-a întors în bucătărie.
N-am simțit nevoia să mă ridic după el.
La un moment dat a venit una dintre mătușile lui.
— Corina, tu ai făcut toate platourile astea?
— Da.
— Și sarmalele?
— Pe cele care sunt gata, da.
— Singură?
— Da.
M-a privit surprinsă.
— Geta mi-a spus că vă ocupați toți.
Am zâmbit.
— Așa am aflat și eu.
N-am spus mai mult.
Nu voiam să transform aniversarea unui om care nu avea nicio vină într-un proces public.
În bucătărie însă lucrurile mergeau mai greu.
Dan descoperise că o sarma nu se rulează singură doar pentru că umplutura și varza sunt pe masă.
Prima i se desfăcuse.
A doua ieșise uriașă.
Geta i-o luase din mână.
— Nu așa!
— Atunci arată-mi.
— Pune mai puțină umplutură.
— Cât?
— Cât trebuie.
După câteva minute îl auzeam:
— Mamă, asta ce înseamnă?
Aproape că am râs.
Nu pentru că voiam să-l umilesc.
Ci pentru că omul care îmi spusese cu o jumătate de oră înainte „mai trage puțin de tine” descoperea ce însemna acel „puțin”.
Geta a încercat să ruleze repede restul.
Apoi cineva a chemat-o din sufragerie.
Apoi trebuiau aduse băuturile.
Apoi lipsea pâinea de pe una dintre mese.
Apoi trebuiau puse aperitivele.
Pentru prima dată, eu nu m-am ridicat.
Dan a servit platourile.
Geta a adus salatele.
Un văr s-a oferit să ducă băuturile.
Sarmalele făcute de mine au fost servite mai târziu.
Nu erau 150.
Și nu s-a întâmplat nicio tragedie.
Au existat aperitive, friptură, salate, pâine și desert.
Unii au mâncat două sarmale.
Alții trei.
Câțiva nici măcar nu au vrut.
La final mai rămăseseră câteva în oală.
M-am uitat spre Geta.
Nu am spus nimic.
Nici nu era nevoie.
Cele 150 pe care le considerase absolut necesare nu fuseseră necesare deloc.
Petrecerea a continuat.
Unchiul lui Dan s-a bucurat de surpriză.
A suflat în lumânări.
Rudele au vorbit, au râs și au făcut fotografii.
Nimeni nu a plecat revoltat pentru că nu primise cinci sarmale.
După zece seara au început să plece.
La unsprezece și ceva a ieșit ultimul invitat.
M-am dus până la bucătărie.
Chiuveta era plină.
Pe masă erau pahare, farfurii, boluri și tacâmuri.
Dan s-a uitat la mine.
— Avem ceva de muncă.
— Aveți.
— Cum adică?
— Tu și mama ta ați organizat petrecerea.
Geta s-a întors spre mine.
— Nu speli nici măcar vasele?
— Am început la șase dimineața. Pentru mine ziua de muncă s-a terminat.
— Incredibil.
— Ce anume?
— Ai stat toată seara la masă în timp ce noi alergam.
M-am uitat la ea.
— Exact.
Geta a tăcut.
— Așa am petrecut eu aproape toate mesele de familie din ultimii ani. Doar că invers.
Dan și-a coborât privirea.
— Eu am adus băuturile, a spus el.
— Știu.
— Am pus mesele.
— Știu.
— Am servit.
— Știu.
— Și am stat în bucătărie.
— Vreo două ore.
A privit spre chiuvetă.
Nu mi-a spus imediat că avusesem dreptate.
Și nici nu mă așteptam.
Geta a început să strângă farfuriile.
Dan și-a suflecat mânecile.
Eu m-am dus să fac duș.
Când m-am întors, aproape o oră mai târziu, încă spălau.
A doua zi, Dan m-a găsit la cafea.
— Mama este foarte supărată.
— Știu.
— Spune că ai făcut-o de râs.
— Eu n-am invitat 27 de oameni și n-am promis 150 de sarmale.
A dat din cap.
— Știu.
Am așteptat.
— Ieri mi s-a părut că exagerezi, a continuat el. Până am intrat în bucătărie.
— Asta era problema.
— Care?
— Tu vedeai masa. Eu vedeam cele zece ore necesare ca masa aia să existe.
N-a încercat să se apere.
Am stabilit atunci ceva foarte simplu.
Orice masă organizată la noi urma să fie discutată înainte.
Numărul invitaților.
Meniul.
Cine cumpără.
Cine gătește.
Cine servește.
Cine strânge.
Geta n-a fost încântată de noua regulă.
Nici nu și-a cerut scuze.
O vreme a povestit rudelor că „în ziua de azi nu mai poți cere nimic nurorilor”.
Am lăsat-o să vorbească.
Dan însă nu a mai promis munca mea altcuiva.
Am rămas căsătoriți.
Câteva luni mai târziu, înainte de Paște, Geta ne-a sunat.
Eram amândoi în bucătărie când Dan a pus telefonul pe difuzor.
— M-am gândit să facem masa la voi, a spus ea. Suntem vreo douăzeci și cinci.
M-am uitat la Dan.
N-am spus nimic.
El a întrebat:
— Cine gătește?
La telefon s-a făcut liniște.
— Cum adică cine?
— Dacă suntem douăzeci și cinci, comandăm mâncarea sau mergem la restaurant.
— Dar Corina face sarmale foarte bune.
Dan s-a uitat spre mine.
Apoi i-a răspuns mamei lui:
— Știu. Dar Corina nu gătește singură pentru douăzeci și cinci de oameni.
Geta a bombănit ceva despre prețurile de la restaurant.
Până la urmă am rezervat o masă.
În ziua de Paște m-am îmbrăcat, mi-am luat geanta și am plecat împreună cu Dan.
Fără oale.
Fără șorț.
Și, mai ales, fără 150 de sarmale.