Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am așteptat să răspundă cineva.
— Bună seara. Aș avea nevoie de o cameră pentru două persoane, începând din seara aceasta.
Gabriel s-a uitat fix la mine.
— Elena, închide telefonul.
Am continuat:
— Da. Pentru cel puțin o săptămână.
— Pentru cine rezervi camera? — a întrebat Gabriel.
Am terminat conversația și am pus telefonul în buzunar.
— Pentru mine și mama.
Expresia lui s-a schimbat.
— Nu pleci nicăieri.
— Tocmai ai spus că ești bărbatul casei și că tu decizi. Foarte bine. Rămâi în ea.
— Elena, nu face teatru.
— Nu fac.
M-am întors spre mama.
— Poți urca încet?
— Da.
Am luat-o de braț.
Gabriel s-a dat în cele din urmă la o parte.
Cătălin ne aștepta sus.
Nu mai era pe pat. Își strânsese deja lucrurile.
— Doamnă Maria, îmi pare rău. Dacă știam…
— Nu este vina ta — a început mama.
— Ba am și eu partea mea de vină — a întrerupt-o el. — Am văzut salteaua când am coborât după bere. Trebuia să întreb.
Gabriel l-a privit furios.
— Acum toată lumea mă face pe mine vinovat?
Cătălin și-a luat geaca.
— Tu ai mutat-o, Gabi.
— Pentru două nopți!
— Pentru un meci.
Gabriel n-a răspuns.
Cătălin și-a luat geanta.
— Plec acasă.
— Nu trebuie — i-a spus Gabriel.
— Ba da.
S-a întors spre mine.
— Îmi pare rău.
A plecat.
Camera de oaspeți era din nou liberă.
Dar eu nu mi-am desfăcut bagajul.
Am schimbat lenjeria, am aerisit camera și am ajutat-o pe mama să se așeze.
Gabriel mă urmărea din ușă.
— Acum problema s-a rezolvat.
M-am întors spre el.
— Nu.
— Cătălin a plecat. Mama ta are camera.
— Problema nu era Cătălin.
— Atunci care mai este?
— Tu.
A râs nervos.
— Pentru că am mutat-o două nopți?
— Pentru că încă vorbești despre asta ca despre o problemă de cazare.
Am închis dulapul.
— Ai văzut o femeie de șaptezeci de ani care face chimioterapie și ai decis că disconfortul ei contează mai puțin decât confortul vostru.
— A spus că acceptă!
— Pentru că mama ar spune că acceptă și dacă i-ai da un scaun în garaj. Nu vrea să deranjeze pe nimeni și tu știi asta.
— Nu pot să ghicesc ce gândește.
— Nu trebuia să ghicești. Trebuia să vezi scările.
Gabriel a tăcut.
— Și când am venit acasă, ai avut ocazia să repari lucrurile. În schimb, ai încercat să mă obligi să accept decizia ta.
— Eram nervos.
— Mi-ai blocat drumul.
— Nu te-am atins.
— N-am spus că m-ai atins. Am spus că mi-ai blocat drumul când încercam să-mi scot mama bolnavă din subsol.
Asta l-a făcut să tacă.
Mama ne auzea.
Nu voiam să mai continuăm acolo.
Am intrat în dormitor și am început să pun câteva haine într-o geantă.
Gabriel a venit după mine.
— Chiar pleci la hotel?
— Da.
— De ce? Mama ta poate rămâne aici.
— Mama vine cu mine.
— Nu are sens. Aici are camera.
Am închis fermoarul.
— Nu o las singură cu tine.
A pălit.
— Crezi că i-aș face ceva?
— Cred că ai făcut deja ceva ce nu-mi imaginam că ai fi capabil să faci.
— Elena…
— Și încă nu consideri că ai făcut ceva suficient de grav încât să existe o consecință.
Atunci tonul lui s-a schimbat.
— Bine. Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am mutat-o.
— De ce a fost greșit?
S-a enervat din nou.
— Acum trebuie să dau examen?
— Nu. Tocmai de aceea plec.
Am luat geanta.
— Nu vreau scuze pe care le spui doar ca să nu plec.
În seara aceea am mers cu mama la un hotel aflat la zece minute de clinica unde făcea tratamentul.
Camera nu era luxoasă.
Dar avea lift.
Avea baie la câțiva pași de pat.
Și nimeni nu putea decide peste noapte că mama trebuia să elibereze camera pentru un meci.
Gabriel m-a sunat de unsprezece ori.
Nu i-am răspuns.
A doua zi dimineață mi-a trimis:
„Am exagerat. Întoarceți-vă.”
Apoi:
„Nu putem arunca o căsnicie pentru o ceartă.”
Nu i-am răspuns nici atunci.
După tratamentul mamei, am vorbit cu asistenta care o supraveghea.
Am aflat că în ultimele două zile mama îi spusese că o dor picioarele mai mult decât de obicei.
— A urcat multe scări? m-a întrebat.
M-am uitat la mama.
Ea și-a coborât privirea.
Nu era nevoie de alt răspuns.
Atunci furia mea s-a schimbat.
Până în acel moment mă gândisem la ceea ce făcuse Gabriel ca la o umilință.
Acum aveam în față consecința concretă.
În aceeași după-amiază m-am întors singură acasă.
Gabriel era în sufragerie.
Televizorul din camera de oaspeți fusese mutat.
Salteaua gonflabilă dispăruse din subsol.
— Unde este mama? — m-a întrebat.
— La hotel.
— Când vine acasă?
— Nu vine deocamdată.
S-a ridicat.
— Elena, am înțeles.
— Ce ai înțeles?
— Că n-ar fi trebuit s-o mut.
— Asta este începutul.
— Ce mai vrei de la mine?
— Să înțelegi că atunci când ai spus „eu sunt bărbatul casei”, nu vorbeai despre responsabilitate. Vorbeai despre puterea de a decide pentru ceilalți.
— Am spus-o la nervi.
— După ce luaseși deja decizia.
A tăcut.
— Mama va sta cu mine aproape de clinică până termină această etapă de tratament.
— Și tu?
— Tot acolo.
— Cât timp?
— Nu știu.
— Asta înseamnă că ne despărțim?
M-am uitat la el.
— Înseamnă că nu mă întorc până când nu pot avea încredere că nu vei mai folosi casa noastră ca să stabilești cine valorează mai mult în ea.
— Și cum îți demonstrez asta?
— Nu cu vorbe.
Am plecat.
Următoarele săptămâni n-au fost comode pentru nimeni.
Gabriel a rămas singur în casă.
Eu am continuat să lucrez și să merg cu mama la tratament.
Cătălin a refuzat să mai vină la noi pentru meciuri.
Iar când Gabriel s-a plâns că fratele lui îl tratează de parcă ar fi făcut ceva monstruos, Cătălin i-a răspuns simplu:
— Ai mutat o femeie bolnavă la subsol ca eu să mă uit la televizor. Ce vrei să-ți spun?
Gabriel n-a mai avut cui să-i explice că „nu fusese chiar așa”.
Pentru că exact așa fusese.
După aproape trei săptămâni mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat.
Nu a venit cu flori.
Nu mi-a spus că mama mea fusese prea sensibilă.
Nu l-a învinovățit pe Cătălin.
— Am vrut să-mi demonstrez că pot decide și eu ceva în casă — a spus. — Și am ales persoana despre care știam că nu mă va contrazice.
L-am privit.
Era prima dată când formula adevărul fără să-l îndulcească.
— De ce?
— Pentru că mi-a fost ușor.
A făcut o pauză.
— Și pentru că am confundat faptul că Maria nu protesta cu faptul că era de acord.
— Iar când eu am protestat?
Și-a coborât privirea.
— Am încercat să te pun la punct.
Acolo era problema.
Nu televizorul.
Nu camera.
Nu cele două nopți.
— Nu mă întorc acum, Gabriel.
A dat încet din cap.
— Înțeleg.
Mama și-a terminat acea etapă de tratament câteva săptămâni mai târziu și s-a mutat la sora ei, care locuia într-un apartament cu lift și voia de mult să o aibă aproape.
Eu nu m-am întors imediat acasă.
Gabriel și cu mine am rămas separați aproape trei luni.
Am început terapie de cuplu doar după ce mi-a spus clar că acceptă și posibilitatea ca eu să decid să închei căsnicia.
Nu ne-am împăcat pentru că și-a cerut scuze.
Ne-am apropiat din nou abia după ce comportamentul lui a început să se schimbe și în situațiile în care nu exista nimeni care să-l felicite pentru asta.
Când m-am întors în cele din urmă acasă, camera de oaspeți era tot acolo.
Dar televizorul mare fusese mutat definitiv în sufragerie.
Mama a mai dormit în acea cameră de multe ori.
Gabriel nu i-a mai schimbat niciodată locul fără să o întrebe.
Iar expresia „eu sunt bărbatul casei” n-am mai auzit-o.
Nu pentru că eu i-aș fi interzis-o.
Ci pentru că, după trei luni în care a locuit singur în acea casă, Gabriel aflase ce nu înțelesese în seara în care își trimisese soacra bolnavă la subsol:
să ai un cuvânt de spus într-o familie nu înseamnă să ai ultimul cuvânt.