Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Andrei? a repetat mama lui. Ce scrie acolo?
El a ridicat foaia.
— Este un act legat de firmă.
Pentru prima dată în acea seară, socrul meu a intervenit.
— Lasă-mă să explic eu.
Tata și-a tras un scaun, dar nu s-a așezat.
— Acum șapte ani, firma familiei voastre a avut nevoie urgentă de finanțare. Băncile nu mai voiau să prelungească liniile de credit.
Soacra mea s-a uitat spre soțul ei.
— Despre ce vorbește?
El și-a frecat fruntea.
— Raisa…
— Tu știai?
— Da.
Tata a continuat:
— Printr-un consultant, societatea mea a împrumutat compania voastră.
Soacra mea a râs scurt.
— Societatea dumneavoastră?
Tata s-a uitat la ea.
— Petrescu Utilaje.
Râsul i-a dispărut.
Numele nu-mi spusese mie mare lucru.
Lor, da.
Andrei s-a ridicat din nou.
— Petrescu Utilaje este a dumneavoastră?
— Am fondat-o acum aproape treizeci de ani.
— Dar Ana mi-a spus că ați lucrat ca mecanic.
— Am lucrat. Acolo am început.
Tata nu și-a schimbat tonul.
— După serviciu reparam utilaje într-un garaj închiriat. Apoi am cumpărat primul strung. După câțiva ani, al doilea. Restul a venit încet.
M-am uitat la el de parcă îl vedeam pentru prima dată.
— De ce nu mi-ai spus?
— Știai că am firma.
— Nu știam ce înseamnă firma aia.
A ridicat din umeri.
— Pentru că n-ai avut nevoie să știi cât valorează ca să știi cât valorez eu.
Soacra mea s-a apropiat de Andrei.
— Dă-mi documentul.
L-a citit.
— Asta nu poate fi adevărat.
Soțul ei a intervenit:
— Este.
Ea s-a întors brusc.
— Și tu ai ascuns asta?
— N-am ascuns nimic. Împrumutul este în contabilitatea companiei.
— Nu despre împrumut vorbesc! Despre el!
A arătat spre tata.
— Știai cine este?
— Am aflat acum câteva luni.
— Și m-ai lăsat să…
S-a oprit.
Tata a privit-o.
— Să ce?
N-a răspuns.
Nu era nevoie.
Cu două ore înainte râsese de plicul lui.
Cu câteva luni înainte îmi explicase că provin dintr-o familie care „nu are nimic”.
Acum voia doar ca nimeni să nu repete cu voce tare acele cuvinte.
Andrei s-a uitat din nou la document.
— Dar asta nu este doar despre datorie.
Tata a dat din cap.
— Nu.
Acolo era partea pe care nici eu nu o înțelesesem la prima citire.
Când compania familiei lui Andrei primise banii, o participație din firmă fusese pusă garanție pentru suma care rămânea de restituit.
O parte din datorie exista încă.
Iar tata luase o decizie.
— Renunț la suma pe care compania încă mi-o datorează, a spus el. În schimb, participația constituită drept garanție se transferă Anei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Mie?
— Ție.
Andrei a întrebat:
— Ce procent?
Tata i-a spus.
Socrul meu a închis ochii pentru o secundă.
Soacra mea însă nu.
— Nu.
A spus-o atât de apăsat, încât două persoane de la masa vecină s-au întors.
— Nu accept așa ceva.
Tata a privit-o calm.
— Nu dumneavoastră trebuie să acceptați.
— Este compania familiei mele!
— Tocmai despre asta este vorba, a spus tata. Nu mai este doar a familiei dumneavoastră.
Fața ei s-a schimbat.
Atunci am înțeles de ce nu putea pur și simplu să tacă și să accepte umilința.
Nu mai era vorba despre orgoliu.
Era vorba despre putere.
— Andrei, a spus ea, întorcându-se spre fiul ei. Spune ceva.
— Ce vrei să spun?
— Că soția ta nu poate intra în compania noastră în felul ăsta!
— Ana nu „intră” nicăieri. Primește un cadou de la tatăl ei.
— Un cadou care îi dă drept de vot!
Socrul meu s-a ridicat.
— Raisa, ajunge.
— Nu, nu ajunge!
A arătat spre tata.
— Omul acesta a pregătit totul. A așteptat nunta ca să ne pună în fața faptului împlinit.
Tata și-a îndreptat sacoul.
— Transferul putea fi făcut și mâine.
— Atunci de ce astăzi?
— Pentru că astăzi îmi căsătoresc fata.
Apoi s-a uitat la mine.
— Și am vrut ca ea să intre în căsnicia asta având ceva al ei.
Soacra mea a râs amar.
— Ce convenabil.
Andrei s-a întors spre ea.
— Mamă, tu ne-ai dat astăzi un apartament.
— Da.
— Tata Anei îi oferă ei o participație.
— Nu compara un apartament cu o parte din compania noastră!
— De ce? Pentru că darul lui valorează mai mult?
A tăcut.
Andrei a pus documentul pe masă.
— Ana, înainte să semnezi orice, vreau să fie foarte clar.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Participația asta este a ta. Nu vreau să-mi transferi nimic. Nu vreau s-o pui pe numele nostru și nu vreau să existe vreodată discuția că mi se cuvine o parte pentru că sunt soțul tău.
Mama lui aproape a strigat:
— Andrei!
El s-a întors.
— Ce?
— Înțelegi ce faci?
— Da.
— Îi dai putere asupra companiei familiei tale!
— Nu eu îi dau nimic. Tatăl ei îi dă ceva ce îi aparține lui.
— După ce noi am primit bani de la el, a intervenit socrul meu.
Toată lumea s-a întors spre el.
S-a apropiat de tata.
— Ion, eu am știut de câteva luni cine ești și trebuia să-i spun soției mele.
Tata n-a răspuns.
— Dar mi-a fost rușine.
Soacra mea îl privea uluită.
— Rușine de ce?
— De felul în care vorbeai despre Ana și despre tatăl ei.
— Eu încercam să-mi protejez fiul!
— De ce? a întrebat Andrei. De o femeie despre care credeai că nu are suficienți bani?
Ea și-a strâns buzele.
— Nu este atât de simplu.
— Ba pentru mine tocmai a devenit foarte simplu.
Andrei mi-a luat mâna.
— Eu m-am căsătorit astăzi cu Ana. Nu cu participația ei. Dacă mâine firma dispare, Ana rămâne soția mea. Dacă participația valorează de zece ori mai mult peste cinci ani, tot a ei rămâne.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
Nu pentru bani.
Ci pentru că, în cel mai urât moment al nunții noastre, omul cu care tocmai mă căsătorisem nu încerca să afle ce putea câștiga.
Încerca să traseze o linie între mine și familia lui.
Soacra mea s-a așezat.
Nu și-a cerut scuze.
Și, într-un fel, am preferat asta.
Ar fi fost prea ușor ca după ani de remarci să descopere într-un minut că mă respectă.
Tata a luat plicul alb de pe masă și mi l-a întins.
— Păstrează-l.
L-am luat.
— Tată, de ce ai făcut toate astea fără să-mi spui?
A zâmbit puțin.
— Pentru că dacă îți spuneam, nu mai vedeam fețele tuturor când deschideai plicul.
Am început să râd printre lacrimi.
— Deci ai făcut-o intenționat.
— Plicul subțire? Da.
Mi-am sprijinit fruntea de umărul lui.
— Ești imposibil.
— Știu.
Apoi s-a aplecat și mi-a șoptit:
— Și pantofii ăștia mă omoară. Dacă s-a terminat partea oficială, eu îi schimb.
Am râs atât de tare, încât Andrei a început și el.
Petrecerea a continuat.
Dar ceva se schimbase.
Nu pentru că rudele lui Andrei aflaseră că tata avea bani.
Asta ar fi fost partea cea mai ieftină a poveștii.
Se schimbase pentru că, până în momentul în care deschisesem plicul, fiecare om din sală avusese ocazia să arate cum îl trata pe tata atunci când credea că era doar un muncitor pensionar într-un sacou vechi.
Iar tata văzuse tot.
La fel și eu.
Plicul acela a rămas la mine.
Nu pentru valoarea documentului.
Ci pentru că mi-a arătat ceva ce niciun cadou de nuntă nu putea cumpăra:
cine ne respectase înainte să afle cât valoram pe hârtie.