Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Așteptam să spună ceva.
Orice.
Să-i spună să se oprească.
Să spună că sunt mama lui.
Andrei și-a coborât privirea.
— Mamă… măcar până terminăm renovarea.
Atât.
N-am mai răspuns.
Mi-am luat sacoșa și am intrat în balconul pe care ei îl numeau camera mea.
Am închis ușa.
Pe colțul de lângă fereastră apăruse din nou pata cenușie de mucegai.
M-am așezat pe marginea patului.
„Măcar până terminăm renovarea.”
Nu era prima dată când Andrei îmi cerea să mai rabd puțin.
Prima dată fusese când cumpăraseră apartamentul.
Apoi când venise rata pentru mobilă.
Apoi când Elena se întorsese la serviciu și aveau nevoie de cineva pentru copii.
Întotdeauna mai exista ceva.
Am deschis sertarul de jos al dulapului.
Sub câteva prosoape aveam un plic.
De aproape un an croșetam mici decorațiuni, fulare și căciuli pe care o fostă colegă le vindea pentru mine.
Elena credea că le făceam ca să-mi ocup timpul.
Nu știa că păstrasem banii.
Trei mii de lei.
Nu era o avere.
Dar era singurul lucru care îmi aparținea fără să trebuiască să explic nimănui ce fac cu el.
În dimineața următoare am sunat-o pe Nadejda.
— Mai este valabil ce mi-ai spus?
— Despre bibliotecă?
— Da.
— Maria, ți-am spus că nu pot promite nimic. Directorul caută pe cineva, dar mai sunt persoane interesate.
— Nu întreb dacă primesc postul.
Am privit pata de mucegai.
— Întreb dacă pot veni la tine câteva zile.
Sora mea a tăcut.
— Câte zile?
— Nu știu.
— Atunci vino pentru cât trebuie.
După ce am închis, mi-am cumpărat biletul.
Nu știam dacă voi avea serviciu.
Nu știam cât voi putea rămâne la sora mea.
Știam doar că, dacă mai așteptam momentul în care familia mea nu va mai avea nevoie de pensia și de munca mea, probabil nu avea să vină niciodată.
Numai că n-am mai apucat să plec pe ascuns.
În seara aceea, Elena mi-a găsit biletul când mutase geanta mea de pe masa din hol.
A intrat în balcon cu el în mână.
— Ce este asta?
Am ridicat privirea.
— Biletul meu.
— Pleci?
— Da.
— Când?
— Mâine dimineață.
A rămas câteva secunde cu gura întredeschisă.
Apoi a ieșit și l-a sunat imediat pe Andrei.
A venit acasă înainte de opt.
Niciodată nu reușea să ajungă atât de devreme când îl rugam eu.
— Mamă, ce faci?
— Plec la sora mea.
— Pentru cât timp?
— Nu știu.
Elena stătea lângă el.
— Și noi ce facem de luni?
Am privit-o.
— Cu ce?
— Cu Mihai. Cu mâncarea. Cu casa.
— Vă organizați.
— Așa, dintr-odată?
— Eu v-am spus că vreau să plec.
— Ai spus că vrei să mergi în vizită!
— Nu. Voi ați auzit doar partea care vă convenea.
Andrei s-a așezat în fața mea.
— Mamă, dacă problema sunt banii, nu ne mai da toată pensia.
— Cât să-mi păstrez?
A ezitat.
— Nu știu. Mai mult.
— Cât, Andrei?
Nu mi-a răspuns.
— Jumătate? O treime? Cât costă dreptul meu de a locui în balconul apartamentului cumpărat și cu banii mei?
Elena a intervenit:
— Iar ne scoți ochii cu banii de la apartament.
— Nu vi-i scot.
M-am uitat la ea.
— Încerc să-mi amintesc și eu că au existat.
— Dar locuiești aici!
Atunci m-am ridicat.
— Elena, eu am vândut un apartament ca să locuiesc într-un balcon și să vă dau pensia. Tu chiar vrei să-mi prezinți asta ca pe o favoare?
A înroșit.
— Dacă pleci acum, să nu te aștepți să ținem camera liberă.
Am privit în jur.
Patul îngust.
Dulapul.
Mucegaiul.
— Care cameră?
Andrei a ridicat vocea pentru prima dată.
— Ajunge!
Ne-am uitat amândouă la el.
— Elena, du-te în sufragerie.
— Poftim?
— Te rog.
— Este și casa mea.
— Știu. Du-te puțin.
A plecat furioasă.
Andrei a închis ușa.
Apoi s-a uitat la mine.
— Chiar vrei să pleci?
— Da.
— Din cauza Elenei?
— Nu.
— Atunci din cauza cui?
L-am privit.
— Din cauza mea.
N-a înțeles.
— Am acceptat prea multe. Am crezut că, dacă vă dau destul, într-o zi o să observați singuri că și eu exist.
Și-a coborât ochii.
— Mamă…
— Când Elena mi-a spus că fără voi nu rezist o săptămână, te-am privit. Știi de ce?
Nu a răspuns.
— Așteptam să-i spui că nu are voie să vorbească așa cu mine.
A rămas tăcut.
— Și tu mi-ai spus să mai rabd până terminați renovarea.
Asta l-a lovit.
Am văzut-o.
— N-am vrut…
— Știu. Niciodată nu vrei. Dar de fiecare dată se întâmplă.
A doua zi, la șase dimineața, eram pregătită.
Andrei mă aștepta în bucătărie.
— Te duc la gară.
— Merg singură.
— Mamă…
— Vreau să fac măcar drumul ăsta singură.
Nu m-a oprit.
La Buzău, Nadejda mă aștepta pe peron.
Când am văzut-o, mi-au dat lacrimile.
Nu pentru că plecasem.
Pentru că cineva venise să mă aștepte fără să-mi ceară nimic.
— Mărioară…
M-a îmbrățișat.
— Hai acasă.
Două zile mai târziu am mers la bibliotecă.
Nu m-a angajat nimeni pe loc.
Am dat un interviu.
Mai era o candidată.
Am plecat convinsă că probabil nu voi primi postul.
O săptămână mai târziu m-au sunat.
Aveau nevoie de cineva cu experiența mea pentru activitățile cu elevii și pentru programul de după-amiază.
Am acceptat.
Salariul nu era mare.
Dar primul ban câștigat acolo a rămas în contul meu.
Tot.
Nu m-a întrebat nimeni cât păstrez pentru medicamente.
După aproape o lună, Andrei a venit la Buzău.
Singur.
Nadejda ne-a lăsat în curte.
— Mamă, trebuie să vorbim.
— Vorbim.
— Nu ne descurcăm.
Am rămas tăcută.
— Elena trebuie să plece mai devreme de la serviciu pentru Mihai. Am luat pe cineva de două ori pe săptămână. Mâncarea ne costă mai mult. Și…
S-a oprit.
— Și pensia mea nu mai intră în casă, am spus.
A dat încet din cap.
— Da.
M-a durut sinceritatea lui.
Dar era prima sinceritate adevărată pe care o auzeam.
— Vrei să mă întorc?
— Da.
— Pentru că sunt mama ta?
A tăcut.
— Sau pentru că aveți nevoie de mine?
— Ambele.
Am dat din cap.
— Atunci răspunsul este nu.
A ridicat privirea.
— Mamă…
— Dacă mă întorc acum, peste două luni tot acolo ajungem. Voi aveți o problemă de organizare. Eu aveam o problemă de viață.
— Putem schimba lucrurile.
— Atunci schimbați-le fără să mă folosiți ca soluție.
S-a ridicat nervos.
— Deci ne lași să ne descurcăm singuri?
— Da, Andrei.
Pentru prima dată nu mi-a fost rușine să spun asta.
— Sunteți doi adulți.
A plecat supărat.
Dar n-a fost finalul.
După încă două luni, m-a sunat din nou.
De data aceasta nu mi-a cerut să mă întorc.
— Mamă, pot să vin cu copiii sâmbătă?
Am zâmbit.
— Puteți.
— Să aducem ceva?
M-am uitat spre Nadejda, care pregătea ceaiul.
— Da.
— Ce?
— Mere.
A râs încet.
În weekend au venit.
Andrei adusese două sacoșe.
Copiii au alergat în curte.
Elena nu venise.
Nu eram încă pregătite una pentru cealaltă.
Nici nu trebuia să reparăm totul într-o zi.
Seara, înainte să plece, Andrei a rămas puțin în urmă.
— Am intrat în balcon după ce ai plecat.
Nu am spus nimic.
— Era mucegai lângă pat.
— Știu.
Și-a coborât privirea.
— Eu nu știam.
— Nu te-ai uitat.
A dat din cap.
— Da.
Atât.
N-a fost o scuză perfectă.
Dar a fost adevărul.
După ce au plecat, am rămas sub nuc cu sora mea.
A doua zi trebuia să merg la bibliotecă.
Aveam de pregătit o întâlnire cu niște copii care citeau pentru prima dată „Amintiri din copilărie”.
Telefonul era pe masă.
Pensia intrase în dimineața aceea.
Pentru prima dată după ani, nu trebuia să o dau nimănui.
Mi-am făcut o programare la medic.
Mi-am cumpărat medicamentele.
Și, în drum spre casă, am luat o pereche de pantofi noi.
Nu pentru că aveam nevoie urgentă de ei.
Ci pentru că puteam.
Iar când Nadejda m-a întrebat dacă regret că am plecat, de data aceasta n-am mai spus că regret că nu plecasem mai devreme.
M-am gândit puțin.
— Nu. Dar regret că am așteptat atât de mult ca ceilalți să-mi dea voie să trăiesc.
Ea mi-a turnat ceai.
Eu m-am uitat spre curte.
Nu mai aveam apartamentul din Brașov.
Nu aveam o avere.
Și încă nu știam dacă relația cu fiul meu avea să se repare complet.
Dar aveam din nou ceva ce, fără să-mi dau seama, cedaserăm puțin câte puțin.
Viața mea îmi aparținea din nou.