Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian s-a uitat la mâna mea întinsă.
— Nu-ți dau cheia.
— Atunci pleci împreună cu mama ta.
Mariana a râs scurt.
— Adrian locuiește aici de aproape șapte ani.
— Știu.
— Este soțul tău.
— Știu și asta.
Adrian a lăsat geamantanul jos.
— Nu mă dai afară din propria casă.
— Tocmai aici este problema. Ai început să crezi că poți hotărî singur ce se întâmplă în ea.
— Pentru că locuiesc aici!
— Și eu locuiesc aici. Dar nu mi-am mutat mama în dormitorul de sus fără să-ți spun.
Mariana interveni:
— Eu nu plec nicăieri. Adrian mi-a spus că pot rămâne până se termină lucrările.
Am întors capul spre ea.
— Două luni?
A ezitat.
Adrian a răspuns:
— Aproximativ.
— Cât înseamnă aproximativ?
Niciunul nu a răspuns.
Am privit-o pe Mariana.
— Când încep lucrările?
— Luna viitoare.
— Luna viitoare?
— Meșterul este ocupat.
— Și cât durează?
— Nu știu. Trei luni. Poate patru.
M-am întors spre Adrian.
— Tu știai?
— Nu contează dacă sunt două luni sau patru.
— Ba tocmai asta contează.
Mariana și-a ridicat geanta.
— Eu urc. Nu particip la asemenea discuții.
— Nu, am spus.
S-a oprit.
— Bagajele rămân aici.
Adrian a făcut un pas spre mine.
— Cristina, mama rămâne.
Pentru prima dată de când începuse totul, nu mai încerca să îndulcească nimic.
— I-am promis.
— Fără să mă întrebi.
— Pentru că știam ce vei spune.
— Exact.
Am luat telefonul.
Adrian s-a încruntat.
— Ce faci?
— Rezolv situația pe care ai creat-o.
Am sunat-o pe Rodica, prietena Marianei. Știam că îi oferise cu câteva zile înainte camera liberă din apartamentul ei.
Mariana s-a repezit:
— Eu nu merg la Rodica!
Am coborât telefonul.
— De ce?
— Pentru că nu vreau.
— Credeam că nu aveți unde locui.
— Nu am spus asta.
Adrian s-a întors spre mama lui.
— Cum adică?
Mariana și-a strâns buzele.
— Rodica mi-a spus că pot sta la ea, dar apartamentul este mic. Și are o singură baie.
Adrian a rămas nemișcat.
— Deci aveai unde să stai.
— Este normal să prefer să stau la fiul meu.
— Nu asta mi-ai spus.
— Ți-am spus că nu pot rămâne în apartamentul meu.
— Mi-ai spus că nu ai nicio soluție.
— Pentru că nu consider casa Rodicăi o soluție.
M-am uitat la Adrian.
— Acum ai toate informațiile. Ce faci?
Mariana îl privi imediat.
— Adrian.
El nu răspunse.
— Fiule, nu mă vei trimite la o străină din cauza ei.
Adrian și-a trecut mâna peste față.
— Cristina, putem să facem un compromis.
— L-ai avut înainte să vină. Puteam plăti împreună o chirie, puteam găsi un apartament, puteam discuta despre o perioadă scurtă aici. Ai ales să mă minți.
— Nu te-am mințit.
— I-ai spus mamei tale că sunt de acord.
A tăcut.
— Asta ce este?
Mariana ridică vocea:
— Ajunge! Eu sunt mama lui. Nu trebuie să mă umilesc cerând permisiunea să intru în casa propriului meu copil.
— Atunci există o problemă pe care Adrian nu v-a explicat-o.
M-am uitat la ea.
— Aceasta nu este casa copilului dumneavoastră.
S-a făcut liniște.
Adrian a închis ochii.
Mariana s-a uitat la el.
— Ce spune?
— Mama…
— Casa mi-a rămas de la bunica mea înainte să-l cunosc pe Adrian. Este exclusiv pe numele meu.
Mariana a părut pentru prima dată nesigură.
— Adrian mi-a spus că este casa voastră.
— Este casa noastră cât timp ne comportăm ca doi soți care locuiesc împreună. Din punct de vedere al proprietății, este a mea.
S-a întors spre fiul ei.
— Tu mi-ai spus că ai aceleași drepturi aici.
Adrian s-a enervat.
— Pentru că sunt soțul ei!
— Nu schimba subiectul, am spus. Ai lăsat-o să creadă că poți decide singur cine se mută aici.
— Pentru că nu credeam că vei ajunge atât de departe!
— Cât de departe?
— Să mă ameninți că mă dai afară pentru mama mea.
— Nu este pentru mama ta.
M-am apropiat.
— Este pentru că ai recunoscut că ai pus totul la cale tocmai ca să-mi iei posibilitatea de a decide.
Adrian a tăcut.
Mariana îl trase de mânecă.
— Du bagajele sus.
El nu se mișcă.
— Adrian.
— Mamă, stai puțin.
— Ce să aștept?
— Ai spus că nu ai unde să mergi.
— Sunt mama ta!
— Nu despre asta te-am întrebat.
— Și acum o crezi pe ea?
Adrian a râs amar.
— Nu trebuie s-o cred. Tocmai mi-ai spus singură că Rodica te-a invitat.
Mariana îl privi lung.
— Deci mă dai afară.
— Nu.
A ridicat privirea spre mine.
— Eu te-am adus aici. Eu rezolv.
Pentru prima dată în dimineața aceea, spusese ceva fără să mă facă responsabilă pe mine.
A luat primul geamantan.
Mariana a rămas cu gura întredeschisă.
— Adrian!
— Te duc la Rodica. Dacă nu vrei acolo, îți găsim un apartament pentru perioada renovării.
— Eu nu vreau apartament!
— Atunci alegi Rodica.
— Și ea?
Mariana a arătat spre mine.
— Ea câștigă?
Adrian s-a oprit.
— Nu este un concurs.
— Ba exact asta este!
— Nu, mamă. Eu am mințit-o. Eu ți-am spus să vii. Eu ți-am făcut cheia. Eu am crezut că, dacă ajungi aici, Cristina va ceda.
A scos cheia nouă de pe inelul Marianei.
— Și n-ar fi trebuit.
Mariana s-a uitat la el de parcă tocmai o trădase.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu face asta.
— Ce?
— Nu transforma faptul că ești mama mea într-un drept asupra casei soției mele.
A fost nevoie de aproape o oră.
Mariana a plâns.
Apoi s-a înfuriat.
A spus că nu va mai pune niciodată piciorul în casa noastră.
După zece minute a cerut să-i fie dusă o cutie în mașină.
Dar bagajele au plecat.
Toate.
Adrian s-a întors după prânz.
Eu eram în bucătărie.
A pus cheia lui pe masă.
— De ce mi-o dai?
— Pentru că mi-ai cerut-o.
Am privit-o.
— Nu vreau cheia.
S-a uitat surprins la mine.
— Atunci ce vrei?
— Să înțelegi de ce ți-am cerut-o.
S-a așezat.
— Am înțeles.
— Nu sunt sigură.
— Am crezut că, dacă te pun în fața faptului împlinit, vei accepta.
Nu am spus nimic.
— Și am știut că este greșit înainte să o fac. Altfel ți-aș fi spus.
Asta era, în sfârșit, problema.
Nu mama lui.
Nu cele trei geamantane.
Nu cheia.
Faptul că soțul meu îmi cunoscuse răspunsul și hotărâse că metoda cea mai simplă era să-mi ia dreptul de a-l da.
Am împins cheia înapoi spre el.
— Păstreaz-o.
A ridicat privirea.
— Dar dacă mai faci vreodată ceva asemănător, nu ți-o voi mai cere.
Adrian a înțeles.
Nu a existat o împăcare miraculoasă în după-amiaza aceea.
Încrederea nu se repară odată cu plecarea unui taxi.
Dar de atunci, nimeni nu s-a mai mutat în casa mea printr-o decizie luată în absența mea.
Iar cheia Marianei nu a mai fost copiată niciodată.