Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața ei fără să pot spune nimic.
Larisa și-a mutat copilul pe celălalt braț.
„Da”, a spus. „Este fiul lui.”
M-am așezat pe marginea unei bănci.
Nu-mi mai simțeam picioarele.
„Cum îl cheamă?”
Larisa a ezitat.
„Cătălin.”
Mi-am închis ochii.
„După el?”
„Da.”
Copilul a început să se foiască, iar Larisa l-a lăsat jos.
S-a ținut de paltonul ei și a început să cerceteze iarba de lângă bancă.
Eu nu-mi puteam lua ochii de la el.
„De ce nu mi-ai spus?”
Larisa a râs scurt, fără urmă de veselie.
„Cătălin voia să vă spună.”
„Atunci de ce n-a făcut-o?”
„Pentru că îi era teamă de ce veți face.”
Am ridicat capul.
„Teamă de mine?”
„Da.”
M-a durut mai mult decât dacă m-ar fi insultat.
„Eu sunt mama lui.”
„Știu.”
„Nu i-a fost niciodată frică de mine.”
Larisa a rămas tăcută.
Și atunci mi-am amintit.
Cu două săptămâni înainte de accident, Cătălin venise la mine acasă.
Ne certaserăm în bucătărie.
Îmi spusese că nu mai vrea să conducă firma familiei.
Voia să-și facă altceva.
Îmi spusese și că există o femeie.
Nu-mi spusese cine.
„Am găsit pe cineva cu care vreau să-mi fac viața.”
Eu nu întrebasem cum o cheamă.
Întrebasem ce familie are.
Ce studii.
Cu ce se ocupă.
Când mi-a spus că lucrează într-o cofetărie, am râs.
Îmi amintesc perfect.
„Și de unde știi că te iubește pe tine și nu ceea ce ai?”
Cătălin se ridicase de la masă.
„Pentru că luni întregi nici măcar n-a știut ce am.”
Nici atunci nu mă oprisem.
Îi spusesem că dacă renunță la firmă pentru o femeie pe care abia o cunoaște, să nu se aștepte să finanțez eu alegerile lui.
„Dacă vrei viața asta, ți-o plătești singur.”
Cătălin se uitase lung la mine.
„Exact asta o să fac.”
Fuseseră ultimele cuvinte pe care mi le spusese în bucătăria aceea.
Două săptămâni mai târziu murise.
Am privit-o pe Larisa.
„Tu erai.”
„Da.”
„Știai ce i-am spus?”
„Mi-a povestit.”
„Și erai însărcinată atunci?”
A dat din cap.
„În patru luni.”
M-am ridicat brusc.
„Știa?”
Pentru prima dată, Larisa a zâmbit.
„Din prima zi.”
Mi-a povestit că făcuse trei teste pentru că nu-i venea să creadă.
Cătălin cumpărase în aceeași seară o pereche minusculă de șosete.
Le ținea în torpedoul mașinii.
„Voia să vă spună”, a continuat Larisa. „Dar după ce v-ați certat a zis că mai așteaptă puțin.”
„De ce?”
„Pentru că îi era teamă că veți crede că eu am rămas însărcinată pentru bani.”
Am coborât privirea.
Exact asta aș fi crezut.
Nu puteam s-o mint nici pe ea, nici pe mine.
„După accident de ce n-ai venit?”
Larisa și-a strâns brațele la piept.
„Am venit.”
Am ridicat capul.
„Unde?”
„La înmormântare.”
Am simțit că mi se taie respirația.
„Ai fost acolo?”
„În spate.”
„Nu te-am văzut.”
„Știu.”
Fusese însărcinată în patru luni, într-o mulțime de oameni pe care nu-i cunoștea, iar eu nu remarcasem-o.
„După aceea am vrut să vă caut.”
„Și?”
„Mi-am amintit ce îi spuseserăți lui.”
A tăcut puțin.
„Și m-am gândit ce o să credeți când apar însărcinată după moartea lui.”
N-am avut ce să răspund.
„Mi-a fost teamă că primul lucru pe care o să-l întrebați este dacă pot demonstra că băiatul e al lui.”
Am privit copilul.
Aș fi întrebat.
Larisa mă înțelesese fără să mă fi cunoscut vreodată.
„Nu vreau bani”, a spus.
„N-am spus nimic despre bani.”
„O să spuneți.”
M-am uitat la ea.
„Ai venit după trei ani și te aștepți să mă uit la copilul fiului meu și să plec?”
Expresia ei s-a întărit.
„Nu este copilul dumneavoastră.”
M-a lovit direct.
„Este nepotul meu.”
„Biologic, da.”
„Ce vrei să spui?”
„Că eu nu am venit să vi-l dau.”
S-a aplecat și l-a luat în brațe.
„Am venit pentru că a început să întrebe de tata. Are o fotografie. Știe că tata este Cătălin și că nu mai poate veni acasă. Am vrut să-i arăt unde este.”
„Și eu?”
„Dumneavoastră nu făceați parte din plan.”
Pentru prima dată în foarte mulți ani, cineva îmi spunea ceva ce nu puteam schimba cu un telefon, cu bani sau cu o decizie.
„Lasă-mă măcar să-l cunosc.”
„Nu știu.”
„Sunt bunica lui.”
„Și eu sunt mama lui.”
N-am răspuns.
„Cătălin m-a rugat să nu las niciodată banii familiei lui să hotărască pentru copilul nostru.”
„Nu vreau să hotărăsc.”
Larisa m-a privit lung.
„Poate acum nu.”
Asta a fost cel mai greu.
Pentru că nu puteam să-i cer să creadă o femeie pe care propriul ei fiu n-o crezuse capabilă să primească vestea copilului fără să judece.
Am scos din geantă un pix.
Pe spatele unei chitanțe am scris numărul meu.
I-am întins hârtia.
„Nu-ți cer să mă suni astăzi.”
N-a luat-o imediat.
„Nici mâine.”
„Și dacă nu vă sun deloc?”
Mi-am privit nepotul.
„Atunci o să trebuiască să accept.”
Larisa a luat hârtia.
Atât.
N-am încercat să ating copilul.
N-am întrebat unde locuiește.
N-am oferit bani.
Am privit-o cum pleacă pe alee cu băiețelul de mână.
Înainte să dispară după colț, copilul s-a întors.
Mi-a făcut cu mâna.
I-am răspuns.
Larisa nu m-a sunat în seara aceea.
Nici a doua zi.
Nici săptămâna următoare.
Au trecut aproape patru săptămâni.
Pe 9 octombrie am cumpărat, ca întotdeauna, trei garoafe roșii.
Am urcat spre mormânt.
De data asta nu mai aveam nicio speranță.
Când am ajuns la capătul aleii, m-am oprit.
Larisa era acolo.
Lângă ea, băiețelul încerca să așeze o garoafă pe piatra tatălui său.
N-am alergat spre ei.
Am rămas la câțiva pași.
Larisa m-a văzut.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi s-a aplecat spre copil.
„Cătălin.”
Băiețelul s-a întors.
Larisa i-a arătat spre mine.
„Uite cine a venit.”
Copilul m-a privit cu aceiași ochi verzi-căprui pe care îi văzusem o viață întreagă pe chipul tatălui lui.
Și mi-a întins din nou mâna.
De data asta, am întins-o și eu.