Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama ieșise pe prispă.
I-am făcut semn.
“Luca, du-te puțin la bunica.”
“Dar cine e?”
“Vorbim după.”
Nu voiam să mint copilul.
Dar nici nu aveam de gând să-i explic cine era bărbatul acela în mijlocul uliței.
Mama a venit și l-a luat de mână.
Înainte să intre, Luca s-a întors încă o dată spre Andrei.
Andrei îl urmărea de parcă uitase că eu mai existam.
Când ușa s-a închis, s-a apropiat de poartă.
“Câți ani are?”
“Aproape cinci.”
Fața i s-a schimbat.
“Este al meu?”
Am rămas cu mâna pe poartă.
“Acum cinci ani am sunat de pe telefonul Danei.”
Andrei a clipit.
“Numele ăsta îți spune ceva?”
Nu mi-a răspuns.
“Mi-ai răspuns.”
L-am văzut încercând să-și amintească.
“Ți-am spus: «Andrei, sunt însărcinată.»”
A încremenit.
“Și tu ai închis.”
“Ileana…”
“Am sunat din nou. Ai închis iar. După aceea n-am mai putut să dau de tine.”
Și-a dus mâna la frunte.
“Doamne…”
“Nu-mi spune că n-ai știut.”
“Eu…”
“Poți să spui că n-ai vrut să știi. Asta accept.”
A rămas câteva secunde cu privirea în pământ.
Apoi a ridicat-o.
“Vreau să-l văd.”
“Nu.”
“Este fiul meu.”
“Acum cinci minute nu știai că există.”
“Dar acum știu.”
A pus mâna pe poartă.
Am tras-o spre mine.
“Nu intri.”
“Ileana, nu poți să-mi spui că am un copil și apoi să-mi închizi poarta.”
“Ba exact asta fac astăzi.”
“Am dreptul să-l cunosc.”
“Poate că ai. Dar nu pentru că ai venit cu mașina până aici și ai decis într-o jumătate de oră că vrei să fii tată.”
Pentru prima dată de când sosise, în vocea lui a apărut ceva mai tare decât regretul.
“Nu încerc să-ți iau copilul.”
“Este și copilul tău, dacă paternitatea se stabilește. Dar viața lui nu începe astăzi doar pentru că ai apărut tu.”
“Atunci spune-mi ce trebuie să fac.”
Am râs fără veselie.
“Tu mă întrebi pe mine?”
“Da.”
“Mergi la un avocat. Afli care sunt pașii. Stabilim paternitatea cum trebuie. Și după aceea discutăm ce este bine pentru Luca.”
“Nu vreau să-mi cunosc fiul prin avocat.”
“Trebuia să te gândești la asta când ai închis telefonul.”
A lovit ușor cu palma în bara porții.
Nu violent.
Mai degrabă neputincios.
“Am fost un nenorocit. Bine. Ce vrei să mai spun?”
“Nimic.”
“Dar nu mă pedepsi prin el.”
Acolo m-a enervat cu adevărat.
Am deschis poarta doar cât să ies în drum și am închis-o în urma mea.
“Ascultă-mă bine. Luca nu este pedeapsa ta și nici recompensa ta. Nu o să-i spun că are tată, îl las să se atașeze de tine și peste două luni descoperi că viața la țară e prea grea și dispari iar.”
“N-o să dispar.”
“Asta ai spus și despre mine.”
A tăcut.
“Vrei să fii tată? Demonstrează.”
“Cum?”
“Nu mie. Lui. În timp.”
S-a uitat spre casă.
“Pot măcar să-i spun cine sunt?”
“Nu astăzi.”
“De ce?”
“Pentru că are aproape cinci ani, Andrei. Nu este o factură restantă pe care ai descoperit-o într-un sertar.”
Asta l-a oprit.
După câteva secunde a dat din cap.
“Atunci spune-mi unde să vin.”
“Nu vii nicăieri până nu punem lucrurile în ordine.”
“Și dacă nu-mi răspunzi?”
“Îți răspund.”
S-a uitat surprins.
“Nu pentru tine. Pentru Luca.”
Andrei a plecat în după-amiaza aceea fără să intre în curte.
Dar, spre deosebire de prima dată, nu a dispărut.
Peste două zile m-a sunat.
Nu să mă roage să-l primesc înapoi.
Își făcuse programare la un avocat și voia să știe dacă eram de acord să începem procedura pentru stabilirea paternității.
Am fost.
Nu pentru că îl iertasem.
Pentru că Luca avea dreptul să știe adevărul.
Testul a confirmat ceea ce noi știam deja.
Andrei era tatăl lui.
După aceea a venit partea mai grea.
Consecvența.
Primele întâlniri au fost scurte și s-au făcut cu mine de față.
Luca știa inițial doar că Andrei este un om important din familia lui.
Când i-am explicat, pe înțelesul lui, cine este, copilul n-a avut reacția spectaculoasă pe care probabil și-o imaginase Andrei.
S-a uitat la el și a întrebat:
“Și unde ai fost?”
Andrei a rămas fără cuvinte.
Eu nu l-am salvat.
“Am făcut o greșeală foarte mare”, a spus până la urmă. “Și am lipsit când n-ar fi trebuit.”
Luca s-a gândit puțin.
Apoi s-a întors la tractorul lui de jucărie.
Pentru un copil de aproape cinci ani, un tată biologic nu devenea tată doar pentru că un adult îi spusese că așa stau lucrurile.
Andrei a trebuit să învețe asta.
Și, spre surprinderea mea, n-a fugit.
A venit din nou.
Și din nou.
Când a promis că ajunge sâmbătă la zece, la zece era la poartă.
Când Luca a răcit și vizita s-a anulat, n-a făcut scandal.
Când i-am spus că nu-l poate lua singur la oraș după numai câteva întâlniri, s-a supărat.
Dar a acceptat.
A început să contribuie și financiar după stabilirea paternității.
Prima dată când mi-a trimis bani, i-am spus clar:
“Faptul că plătești pentru copil nu cumpără timp cu el.”
“Știu.”
“Și nici cu mine.”
A tăcut.
“Știu și asta.”
Firma lui chiar se prăbușise.
Mercedesul a dispărut după câteva săptămâni.
A început să vină cu o mașină veche, apoi o perioadă cu autobuzul până în comuna vecină și de acolo pe jos.
Nu m-a impresionat mașina pierdută.
M-a impresionat o singură dată ceva.
Era sfârșit de octombrie și plouase toată noaptea.
Andrei trebuia să vină la zece.
La nouă și cincizeci și cinci am auzit poarta.
Ieșisem convinsă că venise cu mașina.
Era pe jos.
Cu pantalonii plini de noroi până aproape de genunchi.
“Unde e mașina?”
“N-am.”
“Și ai venit pe jos?”
“Din comună.”
“De ce nu ai sunat?”
S-a uitat spre fereastra unde Luca îl aștepta.
“Pentru că i-am spus că vin.”
Atât.
Nu l-am lăudat.
Nu l-am iertat.
Dar am deschis poarta.
Au trecut opt luni de la ziua în care Mercedesul lui a oprit în fața casei.
Andrei nu s-a întors în viața mea ca bărbat.
Nici nu cred că se va mai întoarce vreodată.
Unele lucruri nu se repară doar fiindcă omul care le-a stricat regretă.
Dar în viața lui Luca începe, încet, să existe.
Într-o duminică eram din nou în grădină.
Legam roșiile când i-am auzit râzând.
Luca alerga printre rânduri, iar Andrei venea după el cu o stropitoare.
“Nu acolo, tati! Astea le-am udat!”
M-am oprit.
Era prima dată când îl auzeam spunându-i așa fără să se corecteze sau să se uite spre mine.
Andrei s-a oprit și el.
Pentru o secundă, ochii ni s-au întâlnit.
N-am zâmbit.
Nici el.
Apoi Luca l-a tras de mână.
“Haide!”
Și Andrei s-a dus după el.
M-am uitat la mâinile mele.
Erau tot crăpate.
Tot aveam pământ sub unghii.
Numai că acum știam ceva ce n-aș fi înțeles cu cinci ani înainte.
Eu nu trebuia să-i mai dau lui Andrei o a doua șansă.
Șansa aceea nu-mi aparținea.
Era între el și băiatul pe care îl abandonase înainte să-l cunoască.
Iar dacă voia s-o păstreze, avea să trebuiască să vină la poarta aceea de mult mai multe ori decât plecase.