Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la el câteva secunde.
— Trebuie să te gândești.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
M-am întors și am ieșit din bucătărie.
Sorin a venit după mine.
— Larisa, stai.
Am urcat scările.
— Nu pleca așa.
Am intrat în dormitor și am scos geanta de voiaj din dulap.
Atunci a înțeles.
— Ce faci?
Am deschis sertarul cu actele.
— Larisa, nu face o prostie la nervi.
M-am întors spre el.
— Prostia am făcut-o acum patru ani. Acum o repar.
— Unde pleci?
— Nu știu încă.
— Ești însărcinată în cinci luni.
— Știu foarte bine în câte luni sunt.
A încercat să-mi ia geanta.
Am tras-o spre mine.
— Nu mă atinge.
Și-a retras mâna.
— Putem discuta mâine.
— Am discutat suficient.
— Mama a exagerat.
— Te-am întrebat pe tine ce faci dacă eu nasc fată și ea băiat. Ai spus că trebuie să te gândești.
— Eram pus la zid.
— Nu. Eu eram.
A rămas în mijlocul dormitorului.
Am pus în geantă câteva haine, vitaminele, încărcătorul și actele.
Atât.
Când am coborât, Elena și Raluca erau încă în bucătărie.
Soacra mea m-a văzut cu geanta.
— Ce-i circul ăsta?
— Nu e circ.
— Și unde te duci?
— Undeva unde copilul meu nu așteaptă să i se verifice sexul ca să afle dacă are voie să rămână.
— Nu răstălmăci.
M-am oprit.
— Ce anume am răstălmăcit?
N-a răspuns.
Am plecat.
În noaptea aceea am dormit la un hotel lângă gară.
Dimineața am sunat-o pe verișoara mea din Sibiu.
Două zile mai târziu eram la ea.
În săptămâna următoare am vorbit cu un avocat și am început divorțul.
Sorin m-a sunat de zeci de ori.
La început îmi spunea că trebuie să mă întorc ca să discutăm.
Apoi că mama lui nu vorbea în numele lui.
I-am reamintit de fiecare dată același lucru:
Când îl întrebasem direct, nu alesese.
După o vreme n-am mai răspuns decât la mesajele care aveau legătură cu sarcina și cu lucrurile juridice.
Mi-am găsit o garsonieră.
Apoi un serviciu la o firmă mică de contabilitate.
Acolo am cunoscut-o pe Nicoleta.
Nu mi-a salvat viața.
Dar a făcut ceva aproape la fel de important: nu m-a lăsat să mă simt singură.
În februarie am născut.
Fată.
Ana.
Când mi-au pus-o pe piept, primul lucru pe care l-am observat au fost degetele.
Lungi și subțiri.
Sorin a aflat în aceeași zi.
Mi-a scris că vrea să vină.
Am acceptat să-și vadă copilul.
Faptul că nu mai voiam să-i fiu soție nu schimba faptul că Ana era și copilul lui.
A venit la spital.
A ținut-o în brațe câteva minute și a plâns.
Nu i-am spus nimic.
Elena nu a venit.
Mi-a trimis un mesaj:
“Să fie sănătoasă.”
Atât.
Raluca a născut câteva luni mai târziu.
Băiat.
Am aflat inevitabil.
Elena vorbea deja despre nepot ca despre continuatorul familiei.
Sorin îl recunoscuse.
Camera copilului fusese pregătită în casa în care locuisem eu.
Pentru mine însă lucrurile acelea deveniseră îndepărtate.
Aveam divorțul în desfășurare, serviciul meu și un copil care mă trezea de trei ori pe noapte.
Apoi, la câteva săptămâni după nașterea Ralucăi, Sorin m-a sunat.
Nu răspundeam de obicei apelurilor lui dacă nu stabilisem ceva despre Ana.
În seara aceea a insistat.
Am răspuns.
— Ce s-a întâmplat?
Respira greu.
— Am făcut test de paternitate.
Am rămas tăcută.
— De ce?
— Au apărut niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Nu contează.
Am așteptat.
— Nu sunt tatăl lui.
N-am spus nimic.
— Larisa?
— Te aud.
— Copilul nu este al meu.
— Am înțeles.
Probabil se aștepta să mă bucur.
Nu m-am bucurat.
Copilul acela nu avea nicio vină.
— Mama e distrusă.
Atunci aproape că am râs.
— De ce? Pentru că nepotul pe care îl voia nu are ADN-ul potrivit?
— Nu începe.
— Nu eu am început povestea asta, Sorin.
Raluca a plecat din casa lor la scurt timp după aceea.
Nu știu exact ce s-a întâmplat între ei și nici n-am încercat să aflu.
Nu mă interesa.
Credeam că acolo se terminase tot.
M-am înșelat.
Într-o seară de mai, cineva a bătut la ușa garsonierei.
Ana avea trei luni și adormise de câteva minute.
M-am uitat pe vizor.
Sorin.
Lângă el era Elena.
Am deschis ușa, dar am rămas în prag.
Soacra mea s-a uitat imediat la copilul din brațele mele.
— Ea este?
Am strâns-o pe Ana puțin mai aproape.
— Da.
Elena și-a dus mâna la gură.
— Doamne…
Sorin arăta de parcă nu dormise de câteva zile.
— Putem intra?
— Nu.
Elena a tresărit.
— Larisa, am venit până aici…
— Știu. Tot nu intrați.
Sorin a coborât privirea.
— Am greșit.
— Da.
— Știu că nu rezolv nimic spunând asta.
— Atunci suntem de acord.
Elena s-a apropiat un pas.
— Lasă-mă măcar s-o văd.
Am privit-o.
— De ce?
A rămas cu gura întredeschisă.
— Este nepoata mea.
— Era nepoata dumneavoastră și când era în burta mea.
A început să plângă.
— Am fost proastă.
— Ați fost foarte clară.
— Eram obsedată de firmă, de nume, de…
— De băiat.
A dat din cap.
— Da.
Ana s-a mișcat în brațele mele.
Elena a întins instinctiv mâna.
M-am retras.
Și-a oprit-o imediat.
— Te rog.
— Nu.
Sorin a intervenit:
— Mama regretă.
— Foarte bine. Regretul îi aparține.
— Larisa, nu vrem să-ți luăm copilul.
— Atunci ce vreți?
Sorin m-a privit.
— Vreau să fiu tatăl ei.
Am rămas tăcută.
— Sunt tatăl ei, a continuat. Știu că am fost un laș. Știu ce am făcut. Dar Ana nu trebuie să plătească pentru asta.
— Ana nu plătește pentru nimic.
— Atunci lasă-mă să fac parte din viața ei.
— Tu faci deja parte juridic din viața ei. Divorțul nu schimbă asta.
A inspirat.
— Vreau mai mult.
Știam ce urma.
— Și vreau să încercăm din nou.
Am dat încet din cap.
— Nu.
— Nici măcar nu…
— Nu.
— Larisa, pot să repar.
— Ca tată, poate.
S-a oprit.
— Ca soț, nu.
Elena plângea în tăcere lângă el.
— În seara aceea, am continuat, mama ta mi-a spus că dacă nasc fată plec. Dar eu nu am plecat din cauza ei.
M-am uitat direct la Sorin.
— Am plecat pentru că te-am întrebat ce faci și tu ai spus că trebuie să te gândești.
N-a încercat să se apere.
— În secunda aia s-a terminat căsnicia noastră.
— Știu.
— Nu cred că știi. Pentru că ai venit aici sperând că faptul că Raluca te-a mințit schimbă ce mi-ai făcut tu mie.
A coborât capul.
— Nu schimbă.
— Exact.
Am privit-o apoi pe Elena.
— Iar dumneavoastră nu deveniți bunică în seara în care descoperiți că nepotul preferat nu era nepotul dumneavoastră.
A închis ochii.
— Ce trebuie să fac?
Întrebarea m-a surprins.
— Nu știu.
— Spune-mi.
— Nu pot.
Am privit copilul.
— Dacă vreodată o să aveți o relație cu Ana, nu o cumpărați și nu o transformați în înlocuitorul băiatului pe care l-ați pierdut. Și nu decideți dumneavoastră ritmul.
Elena a dat din cap.
Sorin a întrebat:
— Pot veni să o văd săptămâna viitoare?
— Vorbim mâine. Stabilim cum facem.
— Bine.
— Dar singur.
Elena a înțeles.
N-a protestat.
Au plecat.
Sorin a început să vină regulat.
Nu pentru mine.
Pentru Ana.
Uneori o ținea o oră și pleca.
Alteori îi schimba scutecul, o plimba prin parc sau stătea pe podea lângă păturica ei.
Divorțul a continuat.
Într-o zi m-a întrebat dacă mai există vreo șansă pentru noi.
I-am spus adevărul:
— Nu.
N-a mai întrebat.
Cu Elena a durat mai mult.
Timp de aproape două luni n-a văzut-o pe Ana.
Nu pentru că i-am interzis.
Pentru că nu eram pregătită.
Într-o după-amiază mi-a trimis un singur mesaj:
“Nu vreau să-mi dai copilul în brațe. Aș vrea doar să vin zece minute, când consideri tu.”
Am acceptat.
Când a venit, nu avea jucării scumpe.
Nu avea haine.
Nu avea bani într-un plic.
A stat pe canapea și s-a uitat la Ana cum dormea.
La plecare s-a oprit în dreptul ușii.
— Larisa…
— Da?
— În bucătăria aia am spus că una dintre voi trebuie să plece.
Am așteptat.
— Până la urmă ai fost singura care a știut ce familie merită păstrată.
N-am răspuns.
Nu avea nevoie de răspuns.
După aproape un an, într-o duminică, Sorin a venit s-o ia pe Ana pentru câteva ore.
Divorțul era terminat.
Eu aveam alt apartament, același serviciu și o fetiță care începuse să meargă ținându-se de mobilă.
Elena îl aștepta jos, dar nu urcase.
Sorin a luat geanta Anei și s-a oprit la ușă.
— Mama întreabă dacă poate veni și ea data viitoare.
M-am uitat la Ana.
Apoi la el.
— Vedem.
Sorin a zâmbit puțin.
Altădată s-ar fi supărat.
Acum doar a dat din cap.
— Bine.
Înainte să plece, Ana și-a întins brațele spre el.
— Tata!
Sorin a încremenit.
Era prima dată.
A luat-o în brațe și și-a ascuns pentru o clipă fața în părul ei.
Eu am rămas în prag.
Nu simțeam că pierdusem ceva.
Nici că îi dădusem lui Sorin o a doua șansă.
Pe aceea o pierduse în bucătăria în care alesese să tacă.
Dar exista o altă șansă, care nu fusese niciodată a mea ca s-o dau sau s-o refuz.
Șansa lui de a deveni tatăl fetiței despre care familia lui spusese, înainte să se nască, că ar trebui să plece.