Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a îndreptat în scaun.
— N-am dat-o afară. I-am spus doar că trebuie să-și găsească alt loc.
— Cu valiza la poartă, am spus eu.
Cătălin a oftat.
— Ce legătură are asta cu succesiunea?
Notarul a deschis dosarul din fața lui.
— Una importantă.
A scos un document.
— Casa despre care discutați nu face parte din masa succesorală a domnului Petre.
Mama a clipit.
— Cum adică nu face parte?
— Pentru că, la data decesului, nu-i mai aparținea.
Nimeni n-a spus nimic.
Notarul s-a uitat spre mine.
— Cu aproape trei ani în urmă, bunicul dumneavoastră a transmis proprietatea imobilului către dumneavoastră, păstrându-și dreptul de a locui aici pe durata vieții.
Am rămas cu ochii la el.
— Mie?
— Da.
Cătălin a râs nervos.
— Ea nici măcar nu știa.
— Aceasta a fost dorința domnului Petre.
Mama s-a ridicat.
— Tata era bolnav! Mara locuia cu el. Cine știe ce l-a pus să semneze?
Notarul a rămas calm.
— Actul nu a fost făcut în ultimele săptămâni de viață. Și există documentația aferentă încheierii lui.
— Îl contestăm.
Mama s-a întors spre mine.
— Patru ani ai stat lângă el și asta făceai?
M-am ridicat și eu.
— Până acum cinci minute credeai că am stat lângă el pentru un leu.
— Nu-mi întoarce vorbele!
Cătălin s-a uitat spre notar.
— Și atunci de ce i-a lăsat un leu?
— Pentru că a vrut ca nepoata lui să fie menționată expres în dispozițiile sale. Restul bunurilor se tratează separat, conform actelor pe care tocmai le-am discutat.
Apoi notarul mi-a întins un plic.
— Bunicul dumneavoastră a lăsat și asta pentru dumneavoastră.
Înăuntru era o singură foaie.
Nu un discurs.
Doar câteva rânduri scrise de mâna lui.
“Mara,
casa nu este plata pentru anii în care ai avut grijă de mine.
Este casa în care ai avut grijă de mine.
Vreau să rămână a ta.
Bunicul.”
Am citit de două ori.
Mama vorbea deja despre avocați.
Cătălin spunea că nu era normal.
Nu i-am oprit.
În săptămânile următoare au încercat să conteste actul.
Asta a fost partea pe care bunicul nu o putea rezolva pentru mine printr-un plic.
Au existat avocați, documente și acuzații că profitasem de boala lui.
M-a durut mai mult decât faptul că mă dăduseră afară.
Pentru că patru ani nu-i cerusem bunicului nimic.
Actul însă fusese făcut cu mult înainte de perioada lui finală și fusese încheiat formal. Contestarea familiei nu a schimbat proprietarul casei.
Casa a rămas a mea.
Mama și Cătălin au primit ceea ce le revenea din celelalte bunuri ale bunicului.
Nu i-am lăsat fără nimic.
Dar nici nu le-am dat casa.
În ziua în care m-am întors, cutiile lor erau încă în hol.
Mama venise să-și ia lucrurile.
S-a oprit în fața mea.
— Chiar ne dai afară?
M-am uitat la ea.
— Nu. Vă cer să luați lucrurile bunicului care vă revin și să plecați din casa mea.
— Suntem familia ta.
— Eram și când mi-ai pus valiza la poartă.
Nu mi-a răspuns.
Cătălin a dus cutiile la mașină.
Mama a plecat după el.
Nu am simțit satisfacția pe care crezusem că o voi simți.
Doar liniște.
Relația dintre noi nu s-a reparat după aceea. Am rămas în contact doar cât a fost necesar pentru lucrurile care țineau de succesiune.
Eu m-am întors în casa în care îl îngrijisem pe bunicul timp de patru ani.
Iar acel leu nu m-a făcut bogată și nici nu a fost o pedeapsă magică pentru ceilalți.
A fost doar felul lui Petre de a mă pune în testament fără să le spună celorlalți lucrul pe care ei aveau să-l afle prea târziu:
casa pe care se grăbiseră s-o împartă nu mai fusese a lui de aproape trei ani.