Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Gabriela era cazată la opt minute de hotelul nostru.
Am verificat data încă o dată. Camera fusese rezervată în a treia zi a lunii noastre de miere și plătită din contul comun.
L-am sunat pe Radu.
— De ce i-ai plătit Gabrielei hotelul?
A tăcut.
— De unde știi?
Întrebarea lui mi-a fost suficientă.
— Deci e adevărat.
— Teodora, nu începe iar. Avea niște probleme și nu voia să stea singură.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam exact cum vei reacționa.
Nici măcar acum nu considera că făcuse ceva greșit.
— Ai plecat de lângă mine ca să mergi la ea și apoi mi-ai luat cartea de îmbarcare ca să mă obligi să-mi cer scuze.
— Pentru că trebuia să înveți că nu poți face scandal de fiecare dată când Gabriela mă sună.
— M-ai lăsat într-un aeroport.
— Aveai bani. Nu te-am abandonat în mijlocul câmpului.
Apoi a spus propoziția care a închis pentru mine discuția:
— Am vrut doar să te văd, în sfârșit, plecând capul.
Când am ajuns în Arad, nu m-am întors la el.
I-am spus că vreau să ne separăm.
Radu a refuzat să accepte că o căsnicie de șapte zile se putea termina atât de repede. A sunat, a venit după mine și a trimis familia să-mi explice că transform o ceartă într-o catastrofă.
Despre Gabriela continua să spună același lucru:
— Nu te-am înșelat.
Nu puteam demonstra contrariul și, după câteva zile, am înțeles că nici nu mai conta.
Problema nu era doar ce făcuse cu Gabriela. Problema era ceea ce credea că avea dreptul să facă mie.
Gabriela m-a contactat o singură dată.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
— Radu mi-a spus că tu știai că sunt în Timișoara, mi-a spus.
— Nu știam.
A rămas tăcută.
Am întrebat-o dacă între ei existase o relație.
— Nu așa cum crezi. Dar ori de câte ori aveam nevoie de el, venea.
Asta era suficient.
Radu îi spusese ei că eu știam. Mie îmi spusese că exagerez pentru că întrebam.
Când l-am confruntat, a încercat din nou să mute discuția.
— Bine. Am greșit că nu ți-am spus. Nu mai vorbesc cu Gabriela. Gata. Ce mai vrei?
Atunci mi-am dat seama că încă nu înțelesese.
— Dacă Gabriela dispare mâine din viața noastră, rămâne bărbatul care mi-a luat cartea de îmbarcare ca să mă învețe să ascult.
Radu n-a mai avut răspuns.
Despărțirea nu s-a rezolvat într-o după-amiază. Au urmat discuțiile despre bani și lucrurile cumpărate împreună, telefoanele familiei lui și câteva încercări ale lui Radu de a mă convinge să mă întorc.
La ultima dintre ele mi-a spus:
— N-am crezut că vei pleca pe bune.
— Știu.
Asta fusese, de fapt, siguranța pe care își construise comportamentul.
Crezuse că poate merge oricât de departe, pentru că eu voi rămâne.
Nu m-am întors.
Căsnicia noastră s-a încheiat, iar eu nu am mai păstrat legătura cu Gabriela. Radu a rămas convins multă vreme că pierduse o soție din cauza unei prietenii pe care eu nu fusesem capabilă s-o accept.
Eu știam exact de ce plecasem.
Nu pentru că într-o seară alergase după Gabriela.
Ci pentru că, atunci când refuzasem să accept acel comportament, soțul meu hotărâse că trebuie să mă pedepsească până învățam să-i dau dreptate.