Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bărbatul chiar a sunat.
Nu s-a rușinat.
Nu și-a luat banii și nu și-a cerut scuze.
A format un număr și a început să se plimbe prin fața mesei mele.
— Sunt la centru. Da. Acum. Fratele meu e în operație și doamna de aici refuză să mă ajute.
Am auzit o voce la celălalt capăt.
— Nu, nu mă interesează procedura. Vorbește cu directorul, cu cine trebuie.
Lenuța făcuse un pas înapoi.
— Doamna Camelia, dacă e mai bine, vin cu autobuzul următor…
— Nu plecați.
Bărbatul m-a auzit.
— Exact despre asta vorbesc! Eu am o urgență și dumneavoastră vă ocupați de donatori!
— Asta este meseria noastră.
A închis telefonul.
— O să vă pară rău.
— Poate. Dar sângele tot nu pleacă de aici pentru că ați pus bani pe masă.
A tras scaunul și s-a așezat.
Nu pleca.
Aștepta telefonul care, probabil, credea că va rezolva tot.
Câteva minute mai târziu s-a deschis ușa dinspre zona personalului.
Doamna doctor Irina a intrat cu o solicitare medicală.
— Camelia, avem cererea de la chirurgie. Pacient cu hemoragie, este nevoie de 0 negativ. Pregătim compatibilitatea.
Bărbatul s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a deplasat în spatele lui.
— Fratele meu.
Doctorița s-a uitat spre el.
— Dumneavoastră sunteți aparținătorul?
— Da. Vedeți? Despre asta vorbeam. Vreau sângele acum.
— Cererea a venit deja de la chirurgie.
A arătat spre documentul pe care îl ținea.
— Se fac verificările necesare și, dacă totul este în regulă, unitatea solicitată pleacă spre pacient.
Bărbatul s-a uitat la mine.
— Deci i-o dați.
— Dacă este compatibilă și aceasta este indicația medicală, da.
— Pentru că am insistat.
Doctorița l-a privit câteva secunde.
— Nu. Pentru că medicul care îl operează a cerut-o.
A arătat spre banii de pe masă.
— Teancul acela nu a schimbat nimic.
Bărbatul a tăcut.
Dar încă nu era convins.
— Dacă nu veneam eu aici, cât dura?
— Exact la fel.
— Dacă puneam douăzeci de mii?
— Exact la fel.
— Dacă îl sun pe director?
— Exact la fel.
Pentru prima dată de când intrase, nu mai avea nimic de spus.
Am început procedurile necesare.
Lenuța a rămas pe scaunul de lângă ușă.
Bărbatul se plimba pe hol.
Din când în când întreba:
— E gata?
Nu mai vorbea despre bani.
Doar despre fratele lui.
Când verificările s-au încheiat, unitatea de sânge solicitată a plecat spre chirurgie.
Bărbatul a văzut recipientul medical ieșind din încăpere.
— Asta e pentru el?
— Merge la chirurgie.
S-a uitat spre teancul rămas pe masă.
— Și chiar nu trebuie să plătesc nimic?
— Nu cumpărați sângele.
Și-a strâns banii.
În acel moment, Lenuța s-a apropiat de mine.
— Dacă s-a mai liniștit treaba, mă puteți lua și pe mine? Mai am patruzeci de minute până la autobuz.
Bărbatul s-a întors.
A privit-o cu adevărat pentru prima dată.
Privirea i-a coborât spre mâneca ei suflecată.
— Dumneavoastră donați?
Lenuța a zâmbit puțin.
— Dacă mă lasă analizele.
— Ce grupă aveți?
Am intervenit imediat.
— Nu discutăm datele donatorilor.
Lenuța s-a uitat când la mine, când la el.
— E ceva rău?
— Nu, doamnă Lenuța.
Am dus-o în camera de recoltare.
Bărbatul a rămas pe hol.
După câteva minute, telefonul lui a sunat.
Nu auzeam ce i se spunea.
Dar l-am văzut așezându-se.
Apoi și-a acoperit fața cu ambele mâini.
Când am ieșit, s-a ridicat.
— Fratele meu e stabil. Operația continuă.
— Mă bucur.
A rămas în fața mea.
Părea că vrea să spună ceva.
Apoi s-a uitat spre încăperea în care Lenuța dona.
— Oamenii ăștia chiar vin și dau sânge fără să știe pentru cine?
— Da.
— Și nu primesc bani?
— Nu pentru sânge.
Și-a băgat teancul în buzunar.
Nu și-a cerut iertare.
Nu s-a transformat brusc într-un alt om.
Doar a dat din cap și a plecat spre chirurgie.
După aproximativ douăzeci de minute, Lenuța a terminat.
Și-a coborât mâneca și și-a luat sacoșa.
— Mai prind autobuzul?
M-am uitat la ceas.
— Dacă mergeți direct în stație, da.
— Atunci fug.
— Nu fugiți după donare.
A râs.
— Bine, merg încet și repede.
Am condus-o până la ușă.
— Mulțumesc, doamnă Lenuța.
S-a uitat nedumerită la mine.
— Pentru ce?
— Pentru că veniți.
A ridicat din umeri.
— Dacă pot, vin.
Și a plecat cu sacoșa ei de rafie spre stație.
Fratele acelui bărbat primise sângele de care avea nevoie după regulile după care îl primea orice pacient.
Bărbatul plecase cu toți banii cu care intrase.
Iar Lenuța plecase fără niciun ban în plus.
Doar cu mâneca trasă la loc și cu grija să nu piardă autobuzul de doisprezece.