Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sorin a privit plicul căzut din valiză, apoi s-a întors spre Alina. Eu îl țineam în mână și nu-mi venea să cred ce vedeam. Era o confirmare de rezervare pentru un sejur de șapte nopți la un hotel de cinci stele din Antalya, pentru două persoane.
“Sorin, voi plecați în Turcia? Asta înseamnă că trebuie să rezolvați niște acte pentru mutare?”
Alina a încercat să-mi smulgă plicul.
“Dă-mi-l! Nu ai dreptul să umbli în lucrurile noastre!”
“A căzut din valiză! Și voi aveți tupeul să-mi spuneți că sunt egoistă?”
Fratele meu și-a trecut mâna peste față.
“Cristina, ascultă. Aveam nevoie de câteva zile de liniște. Cu mutarea, cu serviciul, cu copilul… Suntem terminați.”
“Și eu ce sunt, Sorin? Eu nu obosesc niciodată?”
Alina a intervenit imediat.
“Tu nu ai copii. Nu știi ce înseamnă să ai responsabilități zi și noapte. Noi merităm o vacanță!”
Am simțit că-mi ard obrajii.
“Meritați o vacanță, dar eu nu merit nici măcar să fiu întrebată dacă pot să vă țin copilul?”
Sorin a încercat să mă liniștească.
“Era doar o săptămână în Turcia. Restul timpului chiar aveam de rezolvat mutarea. Ne-am gândit că Matei ar fi mai bine la tine decât să-l plimbăm peste tot.”
“Atunci de ce mi-ați spus că sunt două săptămâni numai pentru acte? De ce n-ați spus adevărul?”
Niciunul nu mi-a răspuns.
Am pus plicul deasupra valizei și am deschis ușa mai larg.
“Luați-vă bagajele. Matei nu rămâne la mine.”
Alina a ridicat vocea.
“Nu poți să ne faci asta! Am plătit deja vacanța!”
“Ba pot. Și tocmai v-am spus că nu.”
Fratele meu s-a înroșit.
“Cristina, pentru două săptămâni distrugi toate planurile noastre? Ești sora mea!”
“Și eu sunt sora ta, Sorin. Nu angajata voastră. Nu puteți să-mi lăsați copilul la ușă ca pe un colet.”
Alina a apucat valiza și a tras-o spre lift.
“Hai, Sorin! Nu mai avem ce discuta cu ea.”
Fratele meu a rămas câteva secunde în prag.
“Să nu te aștepți să mai venim la tine când ai nevoie de ceva.”
L-am privit fără să clipesc.
“Când am avut eu ultima dată voie să am nevoie de ceva?”
A plecat fără să răspundă.
După ce am închis ușa, m-am așezat pe canapea și am început să plâng. Nu pentru că pierdusem o ceartă, ci pentru că îmi dădeam seama cât de puțin contau timpul și munca mea pentru oamenii pe care îi ajutasem ani întregi.
Telefonul a sunat după nici zece minute. Era mama.
“Cristina, ce-ai făcut? Sorin spune că i-ai dat afară!”
“Mamă, știai că pleacă în Turcia?”
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
“Știai, nu-i așa?”
“Mi-au spus că vor să se odihnească puțin. Sunt și ei obosiți, draga mea.”
“Și de ce m-ai mințit? De ce mi-ai spus că au numai acte de rezolvat?”
Mama a oftat.
“Pentru că știam că nu vei accepta dacă afli de vacanță.”
Am închis ochii. Asta mă durea cel mai tare. Nu era o neînțelegere. Hotărâseră toți trei să-mi ascundă adevărul.
“Mamă, eu am plătit aproape 4.000 de lei pentru medicamentele și investigațiile tatei în ultimele trei luni. Am cumpărat frigiderul vostru și l-am împrumutat pe Sorin când nu avea bani. Iar voi îmi spuneți că sunt egoistă pentru că nu pot să renunț la serviciu două săptămâni?”
“Cristina, tu întotdeauna te-ai descurcat…”
“Exact. Și pentru că mă descurc, ați hotărât că pot duce orice. Dar nu mai pot, mamă.”
Pentru prima dată, mama nu a mai avut un răspuns pregătit.
“De acum înainte, Sorin trebuie să contribuie și el la cheltuielile tatei. Eu nu mai pot plăti singură.”
“O să vorbesc cu el”, a spus încet.
“Nu, mamă. Vorbesc eu. Nu mai vreau să hotărâți voi în locul meu.”
În seara aceea, i-am trimis fratelui meu un mesaj cu sumele plătite pentru investigațiile și medicamentele tatei. I-am explicat că, de luna următoare, trebuie să împărțim cheltuielile, în funcție de posibilitățile fiecăruia.
Mi-a răspuns după două zile.
“Nu știam că ai plătit atât. Mama mi-a spus că se descurcă din pensie.”
“Atunci întreab-o și tu din când în când ce nevoi au părinții noștri. Nu aștepta să rezolv eu totul.”
După încă o săptămână, Sorin m-a sunat. Anulaseră vacanța și pierduseră avansul pentru hotel. Restul perioadei îl reorganizaseră astfel încât unul dintre ei să stea cu Matei, în timp ce celălalt se ocupa de mutare.
“Ne-am certat rău din cauza asta”, mi-a spus. “Dar ai avut dreptate. Nu trebuia să venim cu valiza la ușa ta fără să ne dai acordul.”
“Și nu trebuia să mă mințiți.”
“Știu. Îmi pare rău.”
Nu i-am spus imediat că îl iert. Aveam nevoie să văd că lucrurile se schimbă, nu doar să aud scuze.
În luna următoare, Sorin a plătit jumătate din cheltuielile medicale ale tatei. Apoi a început să se ocupe și de programările la controale, astfel încât să nu mai fiu eu singura care își lua liber de la serviciu.
Mama a fost supărată o vreme. Îmi spunea că familia nu ar trebui să țină socoteala banilor. I-am răspuns că nici nu vreau să ținem socoteala fiecărui leu, dar că nu mai pot fi singura persoană care plătește și își schimbă programul.
După aproape două luni, m-a chemat la ea. Tata era în sufragerie, iar Sorin venise cu Matei.
“Cristina, vreau să-ți spun ceva”, a început mama. “Am greșit când am decis în locul tău. Mi-a fost mai ușor să te rog pe tine, pentru că știam că nu mă refuzi niciodată.”
Am simțit că-mi dau lacrimile.
“Mamă, nu vreau să nu mă mai rugați niciodată nimic. Vreau doar să mă întrebați și să acceptați când spun că nu pot.”
Sorin s-a apropiat.
“Și eu am greșit. Am crezut că, dacă lucrezi de acasă, înseamnă că ai timp liber. N-am înțeles cât muncești.”
Matei a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
“Mătușa Cristina, mai pot să vin la tine într-o sâmbătă?”
M-am aplecat spre el.
“Sigur că da, puiule. Dar stabilim înainte cu mama și tata, bine?”
A zâmbit și a încuviințat.
De atunci, lucrurile au început să se schimbe. Sorin și Alina nu mi-au mai cerut să țin copilul fără să mă întrebe din timp, iar cheltuielile părinților au fost împărțite între noi.
Eu mi-am păstrat serviciul, programul și economiile. Nu am mai plătit din vinovăție pentru probleme pe care alții puteau să le rezolve singuri.
Iar când Sorin m-a întrebat dacă pot să-l iau pe Matei într-un weekend, i-am spus că sunt liberă doar sâmbătă după-amiază. De data aceasta, mi-a răspuns simplu:
“Perfect, Cristina. Mulțumim. Duminică ne ocupăm noi.”