Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am desfăcut foaia și am început să citesc. Era o propunere de înțelegere privind divorțul și vânzarea apartamentului, pregătită cu aproape patru luni înainte. În partea de jos apărea numele unei avocate pe care nu o cunoșteam.
“Cătălin, ai fost la avocat acum patru luni? Și mie îmi spuneai că mergem împreună la mare în vară?”
A încercat să-mi ia documentul.
“Mirela, eram doar niște discuții. Nu hotărâsem nimic atunci.”
“Și de ce te sună cineva să întrebe dacă am semnat?”
Nu mi-a răspuns. Telefonul a vibrat din nou, iar el l-a băgat repede în buzunar.
“Ai pe altcineva, nu-i așa?”
Cătălin și-a coborât privirea.
“Da. De câteva luni.”
Am simțit că mi se taie picioarele.
“Cine este?”
“O cheamă Simona. Lucrează la o firmă cu care colaborăm. Nu am vrut să se întâmple așa.”
“Dar s-a întâmplat. Și în timp ce eu aveam grijă de copii, tu pregăteai divorțul cu ea?”
“Nu am pregătit divorțul cu Simona. Am discutat cu avocata pentru că știam că nu mai putem continua.”
M-am uitat la dosarul din mâna mea.
“Atunci de ce atâta grabă?”
A ezitat, apoi a recunoscut.
“Simona este însărcinată. În patru luni trebuie să nască.”
Am rămas fără aer. Nu doar că mă înșelase. Urma să aibă un copil cu altă femeie, iar eu aflam în seara în care voia să mă convingă să semnez pentru vânzarea casei noastre.
“Și ai hotărât că eu și copiii trebuie să plecăm ca să-ți faci loc pentru noua familie?”
“Nu am spus asta.”
“Ba exact asta ai spus. Să mergem la mama, iar tu să te descurci.”
Cătălin a încercat să se apropie, dar am făcut un pas înapoi.
“Nu mă atinge. Și nu mai vreau să discutăm în seara asta.”
Am pus dosarul într-un sertar și i-am spus că nu voi semna nimic fără să consult un avocat. Cătălin și-a luat câteva haine și a plecat.
După ce am închis ușa, am intrat în camera copiilor. Teodora își terminase temele, iar Matei adormise. M-am așezat lângă patul lui și am plâns în liniște.
A doua zi am sunat-o pe mama. Când i-am povestit, mi-a spus să vin cu copiii la ea dacă am nevoie, dar să nu iau nicio hotărâre despre apartament din frică.
“Mirela, ai muncit șaisprezece ani pentru familia asta. Nu pleca doar pentru că el se grăbește.”
Am cerut o consultație juridică și am dus toate actele: contractul de credit, documentele apartamentului și propunerea lui Cătălin.
Avocata mi-a explicat că apartamentul cumpărat în timpul căsniciei nu putea fi vândut de unul dintre noi fără acordul celuilalt și că situația creditului trebuia discutată și cu banca. Contribuția mea la creșterea copiilor și gospodărie nu dispărea doar fiindcă avusesem un salariu mai mic.
“Nu trebuie să acceptați propunerea soțului doar pentru că el vrea să termine repede”, mi-a spus.
Pentru prima dată după multe zile, am simțit că pot respira.
Cel mai greu a fost să vorbim cu Teodora și Matei. I-am cerut lui Cătălin să vină și să le explicăm împreună că ne despărțim.
Teodora a început să plângă.
“Tati, tu nu mai vrei să stai cu noi?”
“Vreau să fiu tatăl vostru în continuare. Eu și mama nu vom mai locui împreună, dar voi rămâne lângă voi.”
Matei m-a întrebat dacă trebuie să schimbe școala.
“Nu, puiule. Deocamdată rămânem aici. Și orice schimbare o să v-o explicăm înainte.”
Nu le-am povestit despre Simona în acea seară. Nu voiam să le arunc în brațe o problemă pe care nici eu nu reușeam încă să o înțeleg.
În săptămânile următoare, Cătălin s-a mutat cu chirie. A continuat să contribuie la cheltuielile copiilor și la credit, în timp ce discutam prin avocați o soluție pentru apartament.
Eu am început să caut un serviciu cu normă întreagă. După mai multe interviuri, am primit un post de operator facturare la o firmă de distribuție. Salariul era modest, dar aveam contract și program stabil.
Când i-am spus lui Cătălin, mi-a răspuns că se bucură.
“Mirela, nu vreau să ajungem dușmani.”
“Nici eu. Dar asta nu înseamnă că voi accepta orice îmi propui.”
După două luni, am ajuns la o înțelegere provizorie: eu și copiii rămâneam în apartament, iar Cătălin continua să plătească partea stabilită din rată și contribuția pentru întreținerea copiilor. Urma să discutăm partajul separat, fără să grăbim vânzarea locuinței.
Simona a născut câteva luni mai târziu. Cătălin mi-a spus că are o fetiță. Am ascultat fără să fac scandal, deși vestea încă mă durea.
Teodora a aflat despre noul copil de la tatăl ei, într-o discuție pe care o pregătiserăm cu grijă. A fost supărată și a refuzat o vreme să-l vadă. Cătălin nu a forțat-o. A continuat să o sune și să respecte programul stabilit.
Între timp, eu și avocata am continuat demersurile pentru divorț și partaj. Am stabilit prin acord aspectele privind copiii, iar pentru apartament am negociat o soluție separată, ținând cont de credit și de valoarea locuinței.
În cele din urmă, Cătălin a acceptat ca eu să preiau apartamentul, cu o compensare financiară pentru partea lui, stabilită în urma evaluării. Banca a analizat situația și a aprobat refinanțarea creditului pe numele meu, după ce am putut demonstra venituri suficiente și am primit sprijin financiar temporar de la mama pentru cheltuielile inițiale.
Nu a fost simplu. Am redus cheltuieli, am renunțat la vacanțe și am învățat să-mi organizez banii altfel. Dar copiii au rămas în casa în care crescuseră.
În ziua în care am primit documentele finale, Cătălin a venit să-și ia ultimele lucruri. A privit fotografiile de pe hol și a rămas câteva clipe tăcut.
“Îmi pare rău că te-am făcut să afli așa.”
“Și mie îmi pare rău că am ajuns aici. Dar nu mai putem schimba ce ai făcut.”
“Sper să fii fericită, Mirela.”
“O să fiu. Dar nu mai depinde de tine.”
A plecat fără să ne certăm.
În seara aceea, Teodora și Matei au venit lângă mine în sufragerie. Matei m-a întrebat dacă apartamentul rămâne al nostru.
“Da, puiule. Rămânem aici.”
Teodora m-a îmbrățișat și mi-a spus că îi era teamă că vom pierde totul.
“N-am pierdut totul”, i-am răspuns. “Suntem noi trei, avem casa noastră și ne descurcăm.”
Nu am mai fost soția lui Cătălin, dar am rămas mama copiilor mei și femeia care putea să-și construiască singură viața. Divorțul s-a încheiat, locuința a rămas la noi, iar Cătălin și-a continuat responsabilitățile de tată.
În dimineața următoare, am plecat la serviciu, iar copiii au mers la școală. Pentru prima dată după multe luni, nu mă mai întrebam ce urma să pierd. Știam exact ce reușisem să păstrez.