Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Laurențiu a încercat să mă ia de mână, dar m-am retras. Nu mai voiam explicațiile lui. Voiam să văd documentele despre care îmi vorbise Octavian.
“Daniela, ascultă-mă. Iasmina este o greșeală. N-a însemnat nimic serios.”
“Atunci de ce i-ai promis că vei locui cu ea? Și de unde știe tatăl ei despre terenul meu?”
Soțul meu a încremenit.
“Cine ți-a spus despre teren?”
“Tatăl fetei. Mâine mă întâlnesc cu el.”
“Nu te întâlnești cu nimeni! Omul acela vrea să ne distrugă căsnicia!”
Am râs amar.
“Nu el a distrus-o, Laurențiu. Tu ai făcut asta.”
În noaptea aceea am dormit în camera fiicei noastre. Dimineața am plecat înainte ca soțul meu să se trezească.
Octavian mă aștepta într-o cafenea din Târgoviște. Avea aproape șaizeci de ani, părul cărunt și o expresie obosită. Când m-a văzut, s-a ridicat imediat.
“Doamnă Daniela, îmi pare rău că trebuie să ne cunoaștem în asemenea împrejurări.”
“Vă rog să-mi arătați ce aveți.”
A scos telefonul și mi-a arătat mesajele primite de fiica lui de la Laurențiu.
Într-unul dintre ele, soțul meu îi scrisese Iasminei că divorțul era aproape rezolvat și că, până la primăvară, aveau să se mute împreună.
Dar următorul mesaj m-a făcut să simt că nu mai pot respira.
“Am găsit banii pentru avansul casei. Daniela a acceptat să vândă terenul. Mai trebuie doar să terminăm actele și o să avem locuința noastră.”
Am recitit mesajul.
“Terenul meu? I-a spus că va cumpăra o casă din banii mei?”
Octavian a încuviințat.
“Iasmina credea că terenul aparține firmei lui. Laurențiu i-a spus că dumneavoastră sunteți doar asociată și că ați fost de acord cu vânzarea.”
Mi-am dus mâna la gură.
“Terenul este moștenit de la tatăl meu. Nu are nicio legătură cu firma!”
Octavian mi-a arătat și o fotografie a unei rezervări pentru o casă nouă, într-un ansamblu rezidențial de lângă București. Laurențiu plătise un avans de rezervare și îi promisese Iasminei că restul banilor vor veni după vânzarea terenului.
“Fata mea a crezut că se mărită cu un bărbat divorțat”, a spus Octavian. “Când i-am arătat că sunteți încă soția lui, a început să plângă. Nu știa nimic despre dumneavoastră sau despre fiica voastră.”
“Și acum unde este?”
“Acasă. Nu mai vrea să-l vadă. Dar ar vrea să vă spună personal că îi pare rău.”
Am acceptat să vorbesc cu ea la telefon. Iasmina plângea atât de tare, încât abia o înțelegeam.
“Doamnă Daniela, vă jur că nu am știut. Mi-a spus că sunteți despărțiți de doi ani și că locuiți împreună doar până se termină actele.”
“Iasmina, tu ai douăzeci și doi de ani. El are patruzeci și nouă. Ar fi trebuit să-ți spună adevărul de la început.”
“Nu mai vreau nimic de la el. Nici casa, nici promisiunile.”
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe nemișcată.
În aceeași după-amiază am mers la un avocat. I-am arătat actele terenului și mesajele pe care Octavian acceptase să mi le trimită.
Avocatul mi-a explicat că terenul primit prin moștenire era, în principiu, bunul meu propriu și că Laurențiu nu îl putea vinde în numele meu fără o împuternicire valabilă. Mi-a recomandat să nu semnez nimic și să verific situația financiară a firmei, în care lucrasem ani întregi.
Am cerut documentele contabile la care aveam drept de acces și am constatat că situația firmei era dificilă, dar nu atât de gravă cum îmi spusese Laurențiu. Existau datorii, însă nu era necesară vânzarea terenului meu pentru a le acoperi imediat.
În seara aceea, când am ajuns acasă, Laurențiu mă aștepta în sufragerie.
“Ai fost la Octavian?”
“Da. Și am văzut mesajele.”
Fața i s-a schimbat.
“Daniela, pot să explic.”
“Explică-mi de ce i-ai promis amantei tale o casă cumpărată din terenul moștenit de la tata.”
A început să se plimbe nervos prin cameră.
“Nu era chiar așa. Voiam să vând terenul, să rezolv problemele firmei și apoi să folosesc ce rămânea.”
“Pentru casa voastră?”
N-a răspuns.
“Douăzeci și unu de ani, Laurențiu! Am renunțat la cariera mea ca să te ajut. Am crescut copilul, am lucrat pentru firma ta și am crezut că facem totul pentru familia noastră. Iar tu îmi cereai să vând ultimul lucru rămas de la părinții mei ca să-ți cumperi casă cu altă femeie!”
“Daniela, am greșit. Dar putem repara.”
“Nu. Eu nu mai pot trăi cu tine.”
I-am spus că vreau divorțul și că voi discuta despre bunuri și firmă numai prin avocați.
Laurențiu a încercat să mă convingă să-i mai dau o șansă. Când a înțeles că nu mă răzgândesc, și-a strâns lucrurile și s-a mutat temporar într-un apartament închiriat.
Cel mai greu a fost să-i spun fiicei noastre. La nouăsprezece ani, era suficient de mare să înțeleagă că tatăl ei făcuse o alegere care ne schimba familia.
“Mamă, tu ce o să faci acum?” m-a întrebat.
“O să-mi refac viața. Și o să mă întorc la meseria mea.”
În lunile următoare, am început să lucrez din nou în contabilitate, de data aceasta pentru o firmă din Târgoviște. Nu câștigam cât îmi doream, dar aveam propriul salariu și nu mai depindeam de Laurențiu.
Divorțul s-a încheiat, iar situația bunurilor comune și a intereselor mele în firmă a fost clarificată printr-o înțelegere negociată cu asistență juridică. Terenul moștenit a rămas al meu și nu a fost vândut.
Laurențiu a pierdut și relația cu Iasmina. Octavian mi-a spus că fiica lui îi ceruse să nu o mai contacteze și că își reluase studiile, hotărâtă să nu-și mai construiască viitorul pe promisiunile unui bărbat însurat.
Într-o zi, Laurențiu m-a sunat.
“Daniela, am pierdut tot. Familia, fata, casa pe care voiam s-o cumpăr…”
“Nu ai pierdut tot, Laurențiu. Ai încă o fiică și responsabilitatea de a fi tatăl ei. Dar pe mine m-ai pierdut când ai hotărât să-mi folosești încrederea ca să-ți construiești o altă viață.”
Am închis fără să mai aștept răspunsul.
În primăvara aceea, am mers singură la terenul lăsat de tata. Am găsit pomii înfloriți și gardul vechi pe care tot spuneam că trebuie să-l repar.
Am sunat un meseriaș și am stabilit să vină săptămâna următoare.
Nu am mai vândut terenul. Nu am mai dat nimănui dreptul să hotărască în locul meu ce fac cu el.
Iar când fiica mea m-a întrebat dacă regret că am pus capăt căsniciei, i-am răspuns fără să ezit:
“Regret doar că am avut nevoie de telefonul unui străin ca să aflu adevărul despre omul lângă care am trăit douăzeci și unu de ani.”