Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Larisa l-a tras pe Bogdan de mânecă și i-a șoptit, fără să-i pese că o auzeam: “Dacă o duci la spital, să nu te aștepți să stau eu aici să car lemne și să fac focul. Mai bine chemăm un vecin s-o ridice!”
Am închis ochii. Eram întinsă în zăpadă, cu șoldul dureros, iar nora mea se gândea cine avea să-i încălzească locuința.
Bogdan s-a uitat la ea de parcă abia atunci o vedea cu adevărat.
“Larisa, mama nu se poate ridica! Tu auzi ce spui?”
“Și ce vrei să fac eu? Să-mi stric concediul? Pentru asta am venit până aici?”
“Du-te în casă!” a strigat el. “Și lasă-mă să chem salvarea!”
Nu-l mai auzisem vorbindu-i astfel.
A sunat la 112, a explicat ce se întâmplase și a urmat indicațiile primite. Nu a încercat să mă ridice. Mi-a adus o pătură groasă și a rămas lângă mine până când a sosit ambulanța.
În tot timpul acela, Larisa și Denisa au stat în casă.
La spitalul din Câmpulung Muscel, medicii m-au consultat și mi-au făcut investigații. Din fericire, nu aveam fractură, dar suferisem o contuzie puternică la șold. Trebuia să mă odihnesc, să evit efortul și să revin la control dacă durerile persistau.
Bogdan stătea lângă patul meu, cu ochii roșii.
“Mamă, de ce nu mi-ai spus că te doare șoldul de câteva zile?”
“Ți-am spus că sunt obosită, băiete. Te-am rugat să-mi aduci lemne. Dar tu aveai mereu altceva de făcut.”
Și-a coborât capul.
“Ai dreptate. Te-am lăsat singură cu toate.”
“Nu mă supără munca, Bogdane. Am muncit toată viața. Mă supără că am ajuns să mă rog de propriul copil să-mi aducă un braț de lemne.”
Nu mi-a răspuns. Mi-a strâns doar mâna.
Medicul mi-a recomandat să nu rămân singură în primele zile, iar Bogdan a promis că se va ocupa de mine.
Când ne-am întors acasă, se înnoptase. Gerul se întețise, iar în casă era frig. Sobele se stinseseră de câteva ore.
Larisa ne-a întâmpinat în hol, îmbrăcată cu geaca de iarnă.
“În sfârșit! Bogdan, nu mai avem lemne lângă sobă. Am încercat să fac focul, dar nu m-am descurcat. Denisa vrea să plecăm la o pensiune.”
Fiul meu s-a uitat spre magazia din curte.
“De ce n-ai adus lemne?”
“Eu? Pe gerul ăsta? Nici nu știu care sunt bune!”
“Și mama știe, la șaptezeci și doi de ani, dar tu la treizeci și șapte nu poți să aduci câteva bucăți?”
Larisa s-a înroșit.
“Nu începe și tu! Eu n-am crescut la țară!”
“Nici nu trebuie să crești la țară ca să înțelegi că un om bătrân are nevoie de ajutor.”
Am vrut să intervin, dar Bogdan m-a oprit.
“Mamă, tu stai jos. De acum mă ocup eu.”
A ieșit în curte cu lanterna. După câteva minute s-a întors cu primul braț de lemne, gâfâind. A mai făcut două drumuri, apoi a curățat cenușa și a aprins focul.
Nu-i venea să creadă câtă muncă era necesară doar ca să încălzească două camere.
Între timp, Denisa își strânsese bagajele.
“Larisa, eu plec mâine dimineață. Nu pot sta într-o casă unde trebuie să ne încălzim singure.”
Bogdan a auzit-o.
“Dar cine credeai că face focul până acum?”
Denisa a ridicat din umeri.
“Mama dumneavoastră. Credeam că așa este obișnuită.”
“Este obișnuită pentru că n-a avut cine s-o ajute. Nu pentru că îi este ușor.”
În noaptea aceea, Bogdan s-a trezit de două ori să pună lemne pe foc. Dimineața a trebuit să spargă gheața de pe alee și să aducă alte lemne din magazie.
La prânz era atât de obosit, încât abia se mai ținea pe picioare.
Larisa stătea pe canapea, uitându-se la fotografiile făcute în zilele precedente.
“Bogdan, trebuie să vorbim despre prietenii care vin în weekend. Le-am promis că vor avea camerele pregătite.”
Fiul meu a încremenit.
“Care prieteni?”
“Ți-am spus că mai vin două persoane. Am postat fotografiile și m-au întrebat dacă pot petrece și ei câteva zile aici.”
“Și tu le-ai spus că da fără s-o întrebi pe mama?”
“Avem camere libere! Care e problema?”
Atunci Bogdan i-a cerut să-i arate mesajele.
Larisa a ezitat, apoi i-a întins telefonul.
Am văzut cum i se schimbă expresia în timp ce citea.
“Larisa, tu le-ai spus că avem o casă de vacanță la munte, cu încălzire și toate condițiile? Le-ai promis că pot veni oricând?”
“Am vrut doar să-i impresionăm puțin. Nu le-am cerut bani!”
“Dar mama urma să muncească pentru ei! Să le facă focul, să curețe, să pregătească totul!”
Larisa a început să plângă.
“Acum mă faci pe mine vinovată pentru tot? Tu ai spus că venim aici să ne odihnim!”
“Da. Dar n-am spus că mama trebuie să fie servitoarea noastră.”
Am intervenit atunci.
“Bogdane, lasă telefonul. Vreau să vă spun ceva amândurora.”
S-au întors spre mine.
“Casa aceasta este a mea. Am muncit împreună cu tatăl tău pentru fiecare cărămidă. Sunteți bineveniți să mă vizitați, dar nu mai primesc oameni neanunțați și nu mai muncesc pentru concediile nimănui.”
Larisa și-a șters lacrimile.
“Deci mă dați afară?”
“Nu. Îți spun doar că, dacă vrei să stai aici, trebuie să respecți casa și omul care locuiește în ea. Iar dacă nu poți, ești liberă să pleci.”
Bogdan a luat telefonul și le-a scris prietenilor că vizita se anulează. Apoi i-a spus Larisei că, dacă dorește să plece la pensiune cu Denisa, nu o va opri.
A doua zi, cele două au plecat spre București. Bogdan a rămas cu mine.
În următoarele zile, fiul meu a făcut toate treburile pe care le lăsase pe seama mea. A adus lemne, a făcut focul, a curățat zăpada și s-a ocupat de cumpărături.
Într-o seară s-a așezat lângă mine.
“Mamă, am crezut că, dacă ai făcut toate astea toată viața, nu te mai obosesc. Abia acum am înțeles cât muncești.”
“Nu vreau să te simți vinovat toată viața, băiete. Vreau doar să nu mai uiți că și eu îmbătrânesc.”
Înainte să se întoarcă la București, Bogdan a chemat un meseriaș să verifice sobele și coșurile de fum. A cumpărat lemne uscate pentru restul iernii și a plătit un om din sat să mi le aducă săptămânal lângă casă. A stabilit și cu vecina mea să mă sune în fiecare dimineață, până mă recuperam.
Nu i-am cerut toate astea. Dar de data aceasta le-a făcut fără să aștepte să mă rog de el.
Larisa m-a sunat după două săptămâni.
“Mamaie, îmi pare rău pentru ce am spus. Nu mi-am dat seama cât vă este de greu.”
“Îți accept scuzele, Larisa. Dar dacă mai veniți aici, nu mai veniți în concediu pe spinarea mea.”
“Am înțeles.”
Nu știu dacă se va schimba cu adevărat. Asta se vede în timp. Dar un lucru era sigur: nu mai avea să-mi transforme casa în pensiune fără să mă întrebe.
La următoarea vizită, Bogdan a venit singur. A coborât din mașină, a lăsat bagajul în hol și s-a dus direct la magazie.
“Mamă, unde vrei să-ți pun lemnele?”
L-am privit de la fereastră, cu ochii umezi.
“Lângă sobă, băiete. Și după aceea vii să bem un ceai.”
Pentru prima dată după mulți ani, fiul meu venise acasă nu ca să fie servit, ci ca să aibă grijă de mama lui.