Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vlad s-a uitat la plicul căzut pe podea, apoi la mine. Nu s-a aplecat să-l ridice. Răzvan stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate, de parcă aștepta să se termine o discuție neplăcută.
“Mamă, adevărul este că de patru luni câștig din nou bine. Mi-au mărit salariul și am primit și un bonus. Dar nu ți-am spus.”
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
“Cum adică nu mi-ai spus? Eu îți dau 1.200 de lei în fiecare lună!”
“Știu. Dar ne-am obișnuit să avem banii aceia în plus. Am vrut să ne mai bucurăm și noi de viață.”
M-am sprijinit de perete.
“Și eu? Eu n-am dreptul să mă bucur de viață? Eu am renunțat la analize, Vlad! Am numărat fiecare leu ca să nu vă dea proprietarul afară!”
Răzvan a intervenit, ridicând din umeri.
“Doamnă Mariana, dumneavoastră ne-ați oferit ajutorul. Nu v-am obligat să ne dați bani.”
M-am întors spre el.
“Când îmi spuneți în fiecare lună că riscați să rămâneți fără casă, cum se numește asta? Nu este tot o presiune?”
Vlad a oftat.
“Mamă, nu dramatiza. Nu te-am pus eu să renunți la analize.”
Atunci m-a durut mai tare decât orice altceva. Nu faptul că își cumpărase telefon sau că plecase în vacanță. Ci că știa prin ce trecusem și tot nu considera că făcuse ceva greșit.
M-am aplecat, am ridicat plicul și am pus bancnotele la loc.
“Banii aceștia se întorc cu mine acasă.”
Vlad a făcut un pas spre mine.
“Mamă, stai puțin. Chiria trebuie plătită săptămâna viitoare.”
“Atunci o plătiți din salariile voastre.”
“Nu poți să ne lași așa, de pe o zi pe alta!”
L-am privit drept în ochi.
“Eu am putut să trăiesc opt luni cu 1.650 de lei, după ce vă dădeam vouă restul. Voi aveți două salarii. O să vă descurcați.”
Răzvan a început să spună ceva, dar Vlad i-a făcut semn să tacă.
“Deci pentru niște bani ne întorci spatele?”
“Nu, Vlad. Tocmai pentru că ești fiul meu îți spun că de astăzi trebuie să-ți plătești singur viața.”
Am ieșit din apartament fără să mai aștept răspunsul.
În autobuz, am ținut plicul strâns în poală. Îmi venea să plâng, dar mă simțeam și ușurată. Pentru prima dată după multe luni, banii aceia erau ai mei.
A doua zi am sunat la cabinetul medical și mi-am făcut programare pentru analizele recomandate. Am plătit din banii pe care îi păstrasem și am cumpărat medicamentele pe care le tot amânasem.
Vlad m-a sunat seara.
“Mamă, putem discuta fără să ne certăm?”
“Putem. Dar dacă vrei să-mi ceri bani, răspunsul este nu.”
A tăcut câteva secunde.
“Nu pentru asta sun. Vreau să-ți explic.”
Mi-a spus că, după ce primise mărirea de salariu, el și Răzvan hotărâseră să păstreze ajutorul meu încă puțin. Își doreau să recupereze vacanțele ratate și să cumpere lucruri pe care le amânaseră.
“Și cât câștigi acum?” l-am întrebat.
“6.800 de lei net. Răzvan câștigă aproape 5.000.”
Am rămas fără cuvinte.
“Unsprezece mii și ceva de lei împreună, iar voi îmi luați 1.200 din pensie?”
“Știu cum sună.”
“Nu, Vlad. Nu știi. Dacă ai ști, n-ai fi făcut asta.”
Am închis telefonul înainte să încep să plâng.
În zilele următoare, Răzvan mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că exagerez și că transform ajutorul într-o datorie. Nu i-am răspuns. Nu voiam să mai discut despre bani cu cineva care nu înțelegea cât mă costaseră acele luni.
După o săptămână, Vlad a venit la mine singur. Nu avea flori și nici cadouri. Ținea în mână un plic.
“Mamă, am venit să-ți dau ceva.”
Înăuntru erau 4.800 de lei.
“Sunt banii pe care ni i-ai dat în ultimele patru luni, de când am primit mărirea. Nu trebuia să-i acceptăm. Îmi pare rău.”
M-am uitat la el.
“Și celelalte patru luni?”
“Atunci chiar aveam probleme. Dar știu că și acei bani au fost un sacrificiu pentru tine. Vreau să ți-i dau înapoi treptat, dacă accepți.”
Am luat plicul, dar nu l-am îmbrățișat imediat.
“Vlad, nu vreau să te îndatorezi ca să-mi demonstrezi ceva. Vreau să nu mă mai minți. Dacă ai nevoie de ajutor, îmi spui adevărul. Dar eu nu mai plătesc chiria voastră.”
A încuviințat.
“Ai dreptate, mamă. M-am obișnuit să primesc fără să mă gândesc ce înseamnă pentru tine.”
Am stat de vorbă aproape o oră. Mi-a povestit că el și Răzvan se certaseră după plecarea mea. Vlad înțelesese că nu putea continua să-mi ceară bani, iar Răzvan era supărat că trebuiau să renunțe la unele cheltuieli.
“Dacă vrem să locuim împreună, trebuie să ne plătim singuri facturile”, mi-a spus Vlad. “I-am spus și lui asta.”
În lunile următoare, Vlad mi-a trimis câte 600 de lei, până când mi-a restituit și restul banilor. Nu i-am cerut dobândă și nu i-am făcut reproșuri la fiecare transfer. Am vrut doar să văd că își respectă cuvântul.
Eu mi-am făcut toate investigațiile recomandate de medic. Mi-am cumpărat pantofii de iarnă și am început să pun lunar câte puțin deoparte pentru mine.
Răzvan nu mi-a cerut scuze imediat. Dar într-o duminică, atunci când au venit amândoi în vizită, mi-a spus:
“Doamnă Mariana, am fost nedrept cu dumneavoastră. Am crezut că, dacă ne oferiți bani, înseamnă că nu vă lipsesc. N-am vrut să vă văd sacrificiile.”
“Nu trebuie să-mi spuneți că sunt o mamă bună”, i-am răspuns. “Trebuie doar să nu mai profitați de mine.”
A coborât privirea și a încuviințat.
Relația noastră nu s-a reparat într-o singură zi. Dar Vlad a început să mă sune și când nu avea nevoie de nimic. Mă întreba cum mă simt, dacă am fost la medic și dacă vreau să ieșim la plimbare.
Într-o după-amiază, mi-a propus să mergem împreună la Brașov, pentru un weekend.
“Plătesc eu, mamă. Tu doar pregătește-ți bagajul.”
Am acceptat. Nu pentru că îmi datora o vacanță, ci pentru că era prima dată după mult timp când își dorea să petrecem timp împreună fără să-mi ceară bani.
Când am ajuns acasă, am pus într-un sertar plicul în care îi pregătisem chiria timp de opt luni. Nu l-am aruncat. Îl folosesc acum pentru economiile mele.
Vlad și Răzvan își plătesc singuri apartamentul, iar eu îmi folosesc pensia pentru viața mea. Fiul meu a rămas fiul meu, dar nu mai sunt bancomatul lui.