Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Părintele Nicolae a desfăcut scrisoarea și a început să citească. Victoria stătea lângă sicriu, cu mâna pe capac, iar eu simțeam că nu mai am putere să mă țin pe picioare.
“Mamă, dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că ai găsit plicul pe care l-am pregătit pentru aniversarea ta. Sper că ai îmbrăcat rochia roșie. Știu că te-am bătut la cap cu ea ani întregi, dar astăzi vreau să înțelegi de ce.”
Victoria a început să plângă. Preotul s-a oprit, dar ea i-a făcut semn să continue.
“Aveam șapte ani când ai anulat nunta cu domnul Petre. Îmi amintesc rochia roșie, invitațiile și cât de fericită erai. Apoi, într-o zi, toate au dispărut. Petre n-a mai venit, iar tu ai pus rochia într-o cutie.”
Am privit-o surprinsă pe soacra mea. Nu știusem niciodată că fusese logodită cu altcineva după despărțirea de tatăl lui Daniel.
Părintele a continuat.
“Te-am găsit plângând lângă cutia aceea și te-am întrebat dacă Petre plecase din cauza mea. Mi-ai spus că nu. Dar eu am crezut mulți ani că ți-am stricat șansa la fericire.”
Victoria și-a acoperit fața cu mâinile.
“Nu, băiatul meu… Niciodată n-ai fost tu de vină.”
Preotul a coborât scrisoarea pentru o clipă. Apoi Victoria s-a întors spre mine.
“Irina, trebuie să-ți spun ceva. Petre era un bărbat înstărit. Avea casă, serviciu bun și îmi promisese că ne va oferi o viață frumoasă. Daniel îl iubea. Îl învățase să meargă pe bicicletă și îl ducea la pescuit.”
A tras aer în piept.
“Cu trei zile înainte de nuntă, l-am auzit vorbind cu fratele lui. Spunea că mă iubește, dar că nu vrea să crească băiatul altui bărbat. După căsătorie, Daniel ar fi trebuit să stea mai mult la bunici. Iar când i-am cerut explicații, mi-a spus că un copil nu trebuie să stea mereu între doi soți.”
“Și ați anulat nunta?” am întrebat.
“În aceeași zi. Mi-a spus că voi regreta toată viața. Dar eu nu puteam să mă mărit cu un om care îl considera pe copilul meu o povară.”
Mi-am șters lacrimile. Daniel nu-mi povestise niciodată despre Petre. Dar îl recunoșteam pe soțul meu în alegerea făcută de mama lui.
Părintele Nicolae a reluat lectura.
“Mamă, când aveam șapte ani, ți-am promis că într-o zi vei purta rochia aceea și toată lumea va vedea cât ești de frumoasă. Am încercat de multe ori să te conving. La absolvire, la prima mea leafă, chiar și când m-am însurat cu Irina. Tu râdeai și îmi spuneai să las trecutul în pace.”
Victoria a zâmbit printre lacrimi.
“Așa îmi spunea mereu. Că n-are rost să țin o rochie frumoasă închisă într-o cutie.”
“Dar acum, la optzeci de ani, vreau să-ți fac surpriza pe care ți-am promis-o. Am vorbit cu părintele Nicolae, am pregătit sala de lângă biserică și am invitat câțiva oameni dragi. Sâmbătă vreau să porți rochia roșie. Nu pentru Petre. Nu pentru nunta care n-a mai avut loc. Pentru tine.”
Am dus mâna la gură. Daniel îmi spusese că pregătea ceva pentru mama lui, dar nu-mi dezvăluise surpriza.
“Și mai vreau să știi ceva, mamă. Când aveam douăzeci și nouă de ani, te-am întrebat de ce ai renunțat la Petre. Atunci mi-ai spus adevărul. Mi-ai spus că un bărbat care nu-ți acceptă copilul nu te iubește cu adevărat.”
Preotului i-a tremurat vocea.
“Eu am ținut minte asta. Când m-am căsătorit cu Irina, mi-am promis că n-o voi pune niciodată să aleagă între mine și oamenii pe care îi iubește. Dacă am fost un soț bun, este și pentru că am avut o mamă care m-a învățat ce înseamnă respectul.”
Am început să plâng în hohote. În douăzeci și opt de ani, Daniel nu-mi ceruse niciodată să renunț la serviciu, la părinți sau la lucrurile care mă făceau fericită.
Părintele a citit ultimele rânduri.
“Mamă, nu vreau să mai crezi că ai pierdut ceva din cauza mea. M-ai ales pe mine și mi-ai dat o copilărie fericită. Acum lasă-mă să-mi țin promisiunea. Îmbracă rochia roșie și primește toate complimentele pe care le meriți. Te iubesc, băiatul tău, Daniel.”
Victoria și-a lipit fruntea de sicriu.
“Am îmbrăcat-o, mamă dragă. Uite că am îmbrăcat-o. Numai că tu nu mai ești aici să mă vezi.”
M-am apropiat și am cuprins-o în brațe.
“Mamă Victoria, de ce nu mi-ați spus înainte?”
“Mi-a fost rușine, Irina. Știam că oamenii vor crede că am înnebunit. Dar ieri am găsit scrisoarea și am scos rochia din cutie. Nu m-am îndurat s-o pun la loc fără să-mi țin promisiunea.”
“Daniel ar fi fost fericit să vă vadă.”
“Crezi?”
“Sunt sigură.”
Părintele Nicolae ne-a lăsat câteva clipe lângă sicriu, apoi a încheiat slujba. Victoria s-a întors la locul ei, iar eu am rămas lângă ea până la plecarea spre cimitir.
După înmormântare, soacra mea s-a schimbat într-o rochie neagră pe care o adusese într-o husă. A împăturit cu grijă rochia roșie și mi-a spus că nu o va mai purta niciodată.
Am dus-o acasă la mine. În sufragerie, haina lui Daniel era încă agățată lângă ușă. Victoria a atins-o și a început din nou să plângă.
“Am rămas fără băiatul meu, Irina.”
“Și eu fără soț. Dar nu trebuie să trecem singure prin asta.”
Sâmbăta următoare, în locul petrecerii pregătite de Daniel, am invitat câțiva apropiați să ni-l amintim. Părintele Nicolae a venit și el. Am pus pe o comodă fotografia lui Daniel la șapte ani, alături de mama lui.
Victoria mi-a arătat atunci o fotografie veche cu rochia roșie, făcută înainte de nunta anulată.
“Uite, Irina. Așa arătam când aveam treizeci și patru de ani.”
“Erați foarte frumoasă.”
“Și foarte speriată. Credeam că n-o să mă mai vrea nimeni cu un copil.”
“Dar Daniel v-a iubit toată viața.”
Victoria a privit fotografia mult timp, apoi mi-a întins-o.
“Vreau să o păstrezi tu, împreună cu scrisoarea lui.”
Am așezat fotografia și scrisoarea într-o cutie de lemn, lângă câteva amintiri din căsnicia noastră.
Înainte să plece, Victoria mi-a spus că vrea să doneze rochia unei femei care nu-și permite una pentru cununie. Nu voia să o mai țină închisă într-un dulap.
Am ajutat-o să găsească o tânără din Pitești care urma să se căsătorească civil și își dorea o rochie deosebită. Am dus rochia la o croitoreasă pentru ajustări, iar Victoria a insistat să plătească ea modificările.
Când tânăra a probat-o, soacra mea a zâmbit pentru prima dată fără lacrimi.
“Să fii fericită în ea, draga mea.”
În seara aceea, Victoria m-a sunat și mi-a spus că se simte împăcată. Își îndeplinise promisiunea față de Daniel și dăduse rochiei un nou rost.
Am pus telefonul jos și am privit fotografia soțului meu. Nu aveam să-l mai văd intrând pe ușă, dar știam că ultima lui surpriză nu se pierduse. Mama lui purtase rochia roșie, iar eu aflasem, după douăzeci și opt de ani de căsnicie, de unde învățase Daniel să fie bărbatul pe care îl iubisem.