Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am luat telefonul din mâna Lidiei și am privit mesajul. Era trimis de Radu cu trei ani în urmă, la câteva săptămâni după ce mama lui se despărțise de soț.
“Mamă, îți promit că nu fac nunta până nu rezolvăm problema apartamentului. Știu cât de mult contează pentru tine. Oana poate să mai aștepte.”
Am citit ultima propoziție de două ori.
“Oana poate să mai aștepte.”
M-am întors spre Radu.
“Așa ai hotărât tu? Că eu pot să mai aștept?”
“Oana, te rog, lasă-mă să-ți explic.”
“Trei ani, Radu! Trei ani mi-ai spus că nu suntem pregătiți financiar. Ce legătură are apartamentul mamei tale cu nunta noastră?”
Lidia și-a smuls telefonul din mâna mea.
“Are foarte mare legătură! Eu am strâns 80.000 de lei pentru avansul vostru. Dar nu dau banii aceia unei femei care vrea să-mi ia fiul!”
Mama mea s-a ridicat imediat.
“Doamnă Lidia, fiica mea nu v-a cerut niciun leu!”
“Nici nu trebuie să-mi ceară! Știu eu cum merg lucrurile. Întâi nunta, apoi apartamentul, apoi Radu nu mai are timp pentru mama lui!”
Am privit-o pe femeia care mă invitase la sărbători și îmi zâmbise în față, în timp ce hotăra pe ascuns când aveam voie să mă mărit.
“Deci ați promis 80.000 de lei ca să-l țineți pe Radu lângă dumneavoastră?”
“I-am promis banii când voi considera că este pregătit să aibă familia lui. Și încă nu este!”
Radu a încercat să o oprească.
“Mamă, ajunge!”
“Nu-mi spune mie să tac! Eu te-am crescut, eu am făcut economii pentru tine și acum mă lași singură pentru ea?”
Mi-am scos inelul de pe deget și i l-am întins lui Radu.
“Nu pot să accept cererea ta în condițiile astea.”
A încremenit.
“Oana, nu face asta. Te iubesc.”
“Atunci de ce ai hotărât împreună cu mama ta ce se întâmplă cu viața mea, fără să mă întrebi?”
Nu mi-a răspuns. Am pus inelul în cutiuță și am plecat împreună cu părinții mei.
În noaptea aceea, Radu m-a sunat de unsprezece ori. Nu i-am răspuns. Aveam nevoie să mă gândesc dacă bărbatul cu care trăisem șapte ani era pregătit să fie soțul meu.
Dimineața a venit acasă cu ochii roșii și cămașa șifonată.
“Am dormit la mama. Putem vorbi?”
“Vorbește.”
S-a așezat în fața mea.
“Când tata a plecat, mama era distrusă. Spunea că nu mai are pe nimeni. Mi-a arătat economiile și mi-a promis că ne ajută cu avansul dacă îi dau timp să se obișnuiască singură.”
“Și cât timp trebuia să-i dai?”
“Inițial, șase luni. Apoi a spus că nu e pregătită. După aceea a început să găsească mereu câte un motiv.”
“Iar tu ai acceptat.”
A coborât privirea.
“Da. Am crezut că pot să vă mulțumesc pe amândouă.”
“Nu, Radu. Pe mama ta ai mulțumit-o. Pe mine m-ai mințit.”
Am scos din sertar caietul în care țineam evidența economiilor noastre.
“Avem 62.000 de lei strânși împreună. Putem face o nuntă modestă și putem continua să economisim pentru apartament. Niciodată nu ți-am cerut vila mamei tale sau banii ei.”
“Știu.”
“Atunci de ce ai lăsat-o să creadă că viitorul nostru depinde de ea?”
Radu a început să plângă.
“Pentru că mi-a fost frică să-i spun nu.”
Nu l-am îmbrățișat. Pentru prima dată, trebuia să rezolve singur problema pe care o crease.
“Nu vreau promisiuni, Radu. Vreau să văd că poți lua o decizie fără să-i ceri voie mamei tale.”
În după-amiaza aceea s-a dus la Lidia.
Când s-a întors, mi-a povestit că mama lui începuse să țipe imediat ce aflase că nu mai acceptăm cei 80.000 de lei.
“Mi-a spus că sunt nerecunoscător și că, dacă mă însor cu tine, să nu-i mai calc pragul.”
“Și tu ce i-ai răspuns?”
“Că o iubesc și voi continua să o vizitez. Dar că nu mai poate decide în locul meu. Și că nu voi mai anula planurile noastre pentru fiecare problemă pe care o poate rezolva singură.”
Mi-a arătat apoi mesajul pe care i-l trimisese.
“Mamă, păstrează-ți economiile. Eu și Oana ne vom cumpăra locuința din banii noștri. Dacă vrei să faci parte din familia noastră, trebuie să o respecți.”
Era prima dată când îl vedeam atât de hotărât.
Dar nu i-am pus imediat inelul înapoi pe deget.
În următoarele săptămâni, Radu a început să schimbe lucrurile pe care le tot amânase. Am stabilit împreună un buget pentru nuntă, am deschis un cont separat pentru locuință și am decis că nu vom accepta ajutor financiar condiționat de la nimeni.
Când Lidia suna pentru câte o problemă minoră, Radu nu mai pleca imediat. O întreba ce se întâmplase și, dacă era nevoie, o ajuta să găsească un meseriaș. Continua să o viziteze, dar nu mai renunța la planurile noastre fără să discutăm.
După aproape o lună, Lidia m-a sunat.
“Oana, vreau să vorbim.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea. A venit cu aceeași poșetă scumpă și cu expresia ei severă.
“Nu mi-a fost ușor după ce am rămas singură”, mi-a spus. “Mi-era teamă că Radu o să mă uite.”
“Dar eu nu v-am cerut niciodată să renunțați la fiul dumneavoastră.”
“Știu. Am greșit când am folosit banii ca să-l țin lângă mine.”
Am așteptat să continue.
“Îmi pare rău că te-am umilit de ziua ta. Și că v-am făcut să așteptați.”
“Vă accept scuzele, dar nu mai vreau să existe înțelegeri ascunse între dumneavoastră și Radu care să-mi hotărască viața.”
A încuviințat. Nu ne-am îmbrățișat, dar am plecat fără să ne certăm.
Două luni mai târziu, Radu m-a cerut din nou în căsătorie. De data aceasta eram doar noi doi, în apartamentul nostru.
“Oana, nu am nici 80.000 de lei de la mama, nici un apartament cumpărat. Dar am economiile noastre și sunt pregătit să construim împreună. Vrei să fii soția mea?”
Am privit inelul, apoi pe el.
“Da, Radu. Dar de data asta hotărâm amândoi.”
Ne-am căsătorit civil în septembrie, la Ploiești, cu părinții și câțiva prieteni apropiați. Am plătit singuri totul, fără împrumuturi și fără condiții.
Lidia a venit la cununie. Nu a făcut niciun scandal. Când ne-a felicitat, mi-a spus simplu:
“Bine ai venit în familie, Oana.”
Radu m-a luat de mână și am plecat împreună spre restaurantul unde urma să sărbătorim.
De data aceasta, nimeni nu mai avea vreo promisiune ascunsă de care să depindă căsnicia noastră.