Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci spune-le ce ai văzut, Bianca! am strigat, ridicându-mă de lângă tata. Nu mai lăsa omul ăsta să vorbească în locul tău!
Bianca plângea atât de tare, încât abia putea respira. Răzvan făcu un pas spre ea, dar tata se așeză între ei.
— Marți seara am fost la Ioana, începu Bianca. Răzvan îmi spusese că ea plecase la sora ei. Când am ajuns, am găsit-o acasă.
— Și ce ai făcut? am întrebat.
— Ne-am certat. Ioana știa despre noi. Mi-a arătat mesajele și mi-a spus că vrea să divorțeze. M-a întrebat cum am putut să intru în casa ei, știind că așteaptă un copil.
Răzvan izbucni:
— Nu mai inventa!
— Las-o să termine! interveni avocatul.
Bianca își șterse obrajii.
— I-am spus că Răzvan mă mințise și pe mine. Că îmi promisese că se desparte de ea. Atunci Ioana mi-a arătat niște mesaje în care el îmi spunea mie exact aceleași lucruri pe care i le spunea ei.
Am simțit că mi se face rău.
— Și marți ce s-a întâmplat?
— Răzvan a venit acasă înainte să plec. A început să țipe la Ioana că îi umblase prin telefon. Ea i-a spus că a vorbit cu un avocat și că nu mai vrea să locuiască împreună.
— Și după aceea?
Bianca îl privi pe Răzvan cu groază.
— A apucat-o de braț și a împins-o spre hol. Ioana s-a dezechilibrat, dar s-a prins de balustradă. Eu am țipat la el să se oprească.
În încăpere se făcuse liniște.
— Ai văzut asta și n-ai spus nimănui? am întrebat.
— Mi-a fost frică. Răzvan mi-a spus că, dacă vorbesc, o să spună tuturor că eu am atacat-o.
Avocatul puse declarația pe masă.
— Ioana a consemnat incidentul de marți și mi-a povestit despre el la ultima noastră întâlnire. Însă trebuie să facem o distincție: ceea ce s-a întâmplat atunci nu dovedește automat cum a murit patru zile mai târziu.
Răzvan își îndreptă spatele.
— Exact! N-aveți nicio dovadă că eu i-am făcut ceva în ziua accidentului!
— Atunci explică-ne de ce ai mințit poliția, am spus.
— N-am mințit!
— Ai declarat că Ioana nu avusese probleme cu tine, că erați fericiți și că nu existaseră certuri. Acum aflăm că o împinseseși cu patru zile înainte să moară!
Răzvan nu mai răspunse.
Tata se apropie de el.
— Fata mea te-a primit în viața ei, ți-a dăruit opt ani și urma să-ți nască un copil. Iar tu ai adus-o pe femeia asta în casa ei și ai ridicat mâna asupra ei?
— N-am vrut să-i fac rău! strigă Răzvan. Marți doar am împins-o! Nu s-a întâmplat nimic!
— Pentru tine poate n-a însemnat nimic, am răspuns. Pentru Ioana a însemnat că nu mai era în siguranță în propria casă.
Avocatul închise dosarul.
— Declarația Ioanei și informațiile oferite astăzi trebuie comunicate organelor de anchetă. Nu aici se stabilește vinovăția.
Bianca își luă geanta.
— Vreau să spun tot ce știu. Nu mai pot trăi cu asta.
Răzvan încercă s-o oprească, dar ea se retrase.
— Nu mă mai atinge!
În aceeași zi, am mers cu tata și avocatul la poliție. Am predat declarația Ioanei, fotografia și copiile mesajelor. Bianca a fost audiată separat și a povestit incidentul de marți.
Au urmat zile grele. Anchetatorii au verificat împrejurările căderii, declarațiile date anterior și rezultatele examinării medico-legale. Am aflat că Răzvan susținuse inițial că se afla în curte când auzise zgomotul și o găsise pe Ioana la baza scărilor.
Dar verificările au scos la iveală o contradicție importantă.
În ziua morții, Ioana îi trimisese lui Răzvan un mesaj în care îi cerea să-și strângă lucrurile și să plece. El îi răspunsese că vine acasă și că nu va accepta să fie dat afară.
Un vecin declarase că auzise o ceartă puternică din locuință, cu puțin timp înainte de apelul la 112.
Confruntat cu aceste informații, Răzvan a recunoscut că se certase cu Ioana în apropierea scărilor. A susținut însă că nu o împinsese și că ea căzuse când încercase să se îndepărteze de el.
Expertiza medico-legală și celelalte probe au fost analizate împreună. Procurorii au considerat că existau suficiente indicii pentru continuarea cercetărilor față de Răzvan, inclusiv pentru posibila sa implicare în căderea Ioanei.
Nu a existat o condamnare peste noapte. Au urmat audieri, verificări și luni în care tata mă întreba mereu dacă vom afla vreodată adevărul.
În cele din urmă, dosarul a ajuns în instanță. În timpul procesului, au fost prezentate declarațiile, mesajele și concluziile expertizelor. Instanța a reținut că Răzvan o împinsese pe Ioana în timpul conflictului din ziua morții, provocând căderea care îi fusese fatală.
A fost condamnat la închisoare pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Hotărârea a rămas definitivă după soluționarea apelului.
Bianca nu a fost găsită implicată în moartea surorii mele. Dar mărturia ei despre incidentul anterior a contat în reconstituirea relației dintre Ioana și Răzvan.
În ziua în care am aflat hotărârea definitivă, tata a venit la mine cu fotografia Ioanei de la ultima ei aniversare.
— Cristina, crezi că acum poate să se odihnească liniștită?
M-am uitat la chipul surorii mele. Zâmbea, cu o mână așezată pe burtica în care creștea David.
— Nu știu, tată. Dar măcar nu mai poate spune nimeni că a fost doar o femeie neatentă care a alunecat pe scări.
Tata a început să plângă.
— Trebuia s-o protejăm.
— Nu puteam ști tot ce ascundea, i-am spus. Dar ea a încercat să ne spună. Și până la urmă am ascultat-o.
Am pus fotografia pe raft, lângă o lumânare aprinsă.
Nu mi-am primit sora înapoi. Nici pe David, nepotul pe care nu apucasem să-l țin în brațe. Nicio hotărâre judecătorească nu putea schimba asta.
Dar Răzvan nu mai putea să se prezinte drept soțul îndurerat care nu știa nimic despre ce se întâmplase.
Iar Ioana nu mai era redusă la povestea unui accident. Era femeia care încercase să plece dintr-o căsnicie în care nu se mai simțea în siguranță și care lăsase în urmă suficiente indicii pentru ca adevărul să poată fi căutat.
În fiecare an, când merg cu tata la mormântul ei, îi duc două flori albe. Una pentru Ioana și una pentru David.
Și, de fiecare dată, îmi amintesc cuvintele pe care le-a lăsat în scrisoare. Nu pentru că mi-ar fi adus-o înapoi, ci pentru că au împiedicat ca moartea ei să fie îngropată sub minciunile omului în care avusese încredere.