Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întins mapa pe tejgheaua din biroul conacului și am scos prima factură. Radu și Bianca mă priveau fără să înțeleagă ce aveam de gând.
— Uite, Radu. Asta este dovada plății pentru conac. Aici sunt avansurile pentru formație, fotograf și flori. Toate achitate din contul meu.
Bianca a oftat.
— Doamnă Rodica, știm că ați plătit. Nu trebuie să ne amintiți la fiecare pas.
— Nu v-am amintit niciodată până astăzi. Dar acum vreau să știu ceva. Cine a hotărât că eu nu am voie să particip la ceremonia fiului meu?
— Eu am stabilit lista, a răspuns Bianca. Este o ceremonie restrânsă, cu douăzeci de persoane.
— Și părinții tăi sunt pe listă?
— Bineînțeles!
M-am uitat la Radu.
— Fiule, mama ta nu are loc printre douăzeci de persoane, dar părinții Biancăi au?
Radu și-a trecut mâna peste frunte.
— Mamă, eu n-am văzut lista finală.
Bianca s-a întors brusc spre el.
— Radu, am discutat despre asta!
— Am discutat că vrem o ceremonie elegantă, nu că mama mea trebuie exclusă!
Pentru prima dată, Bianca părea surprinsă că logodnicul ei o contrazicea.
— Nu înțelegeți! a izbucnit. Vreau fotografii perfecte, o ceremonie fără momente stânjenitoare și fără discursuri despre oameni care nu mai sunt!
Am simțit că mi se strânge inima.
— Te referi la Petre, soțul meu?
Bianca a ridicat din umeri.
— Nu vreau să fiu rea, dar nunta noastră trebuie să fie despre noi, nu despre tristețea altora.
Radu s-a îndreptat.
— Bianca, tata a murit acum șase ani. Nu este un moment stânjenitor din viața mea. Este tatăl meu!
— Nu asta am vrut să spun…
— Atunci de ce i-ai cerut mamei să nu vorbească despre el?
Bianca a tăcut.
M-am uitat la fiul meu. Îi tremurau mâinile.
— Radu, eu nu vreau să vă stric nunta. Dar nici nu pot să plătesc pentru o petrecere la care sunt tratată ca o rușine.
Am împins factura de 18.000 de lei spre Bianca.
— Nu voi achita această sumă. Și nu voi mai face nicio plată suplimentară.
— Dar decorul este deja comandat! a protestat ea.
— Atunci discutați cu furnizorul. Eu nu am aprobat comanda.
Bianca a început să plângă.
— Radu, spune-i ceva! Mama ta ne distruge nunta!
Fiul meu a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi a spus:
— Nu mama distruge nimic, Bianca. Tu ai scos-o de pe lista invitaților.
— Pentru că voiam să fie totul frumos!
— Frumos pentru cine? a întrebat Radu. Pentru fotografii sau pentru oamenii care ne iubesc?
Bianca și-a luat geanta.
— Dacă nu mă susții acum, poate că nici nu ar trebui să ne căsătorim!
A ieșit din birou, trântind ușa.
Am rămas singură cu Radu.
— Mamă, îmi pare rău.
— Pentru ce, fiule?
— Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Știam că Bianca este foarte preocupată de cum arată nunta, dar nu mi-am imaginat că te va exclude.
L-am privit cu tristețe.
— Radu, eu nu vreau să alegi între mine și femeia pe care o iubești. Dar vreau să înțelegi că respectul nu se negociază.
A dat din cap.
— Știu, mamă.
În seara aceea, Radu a venit la mine acasă.
Avea ochii roșii și părea epuizat.
— Am vorbit cu Bianca, mi-a spus. I-am cerut să te treacă pe lista ceremoniei și să renunțe la cheltuielile suplimentare.
— Și?
— Mi-a spus că dacă accept acum, o să ajungi să hotărăști totul în căsnicia noastră.
Am rămas tăcută.
— Mamă, eu nu vreau o căsnicie în care trebuie să-mi ascund familia ca să nu-mi supăr soția.
M-am apropiat de el.
— Atunci trebuie să discutați serios înainte să faceți pasul acesta.
— Am discutat. I-am spus că amânăm nunta până când putem lua deciziile împreună.
L-am îmbrățișat.
Nu era răspunsul pe care mi-l dorisem când acceptasem să plătesc nunta.
Dar era prima dată când îl vedeam pe Radu punând o limită clară.
A doua zi, am contactat furnizorii cu care încheiasem contracte.
Am explicat că evenimentul urma să fie amânat și am cerut situația sumelor achitate, a serviciilor deja prestate și a condițiilor de reprogramare.
Nu am primit toți banii înapoi.
Unele avansuri erau nerambursabile conform contractelor, iar pentru altele am putut negocia o reprogramare.
În total, pierderea a fost de aproape 14.000 de lei.
M-a durut suma, dar mai mult mă durea că o parte din economiile strânse cu Petre fuseseră cheltuite pentru un eveniment care ajunsese să ne dezbine.
După două săptămâni, Bianca m-a sunat.
— Doamnă Rodica, aș vrea să vorbim.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea din Sibiu.
A venit fără Radu.
— Vreau să-mi cer scuze, a început.
Am așteptat.
— Am fost obsedată de nunta perfectă. La serviciu organizez evenimente și văd mereu fotografii spectaculoase. Am început să cred că și nunta mea trebuie să arate la fel.
— Bianca, nu m-a deranjat că voiai o nuntă frumoasă. M-a durut că ai considerat că eu nu merit să fiu acolo.
A coborât privirea.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Dar de ce te deranja atât de mult să fie pomenit Petre?
Bianca și-a frământat mâinile.
— Pentru că mă temeam că toată lumea va plânge și că momentul nostru va deveni trist.
Am privit-o lung.
— Petre nu mai este printre noi, Bianca. Dar este tatăl lui Radu. Nu poți să-i ceri fiului său să se prefacă, în ziua nunții, că nu a existat.
Bianca a început să plângă.
— Aveți dreptate.
Nu i-am spus că totul era uitat.
I-am spus doar că, dacă își dorea cu adevărat să facă parte din familia noastră, trebuia să învețe să respecte oamenii, nu doar imaginea lor.
În lunile următoare, Radu și Bianca au mers la consiliere de cuplu.
Au discutat despre bani, despre limite și despre felul în care luau deciziile.
Bianca a renunțat la ideea unei nunți extravagante.
Nu pentru că eu i-aș fi cerut asta, ci pentru că Radu i-a spus că nu vrea să înceapă căsnicia cu datorii și resentimente.
După aproape șase luni, au hotărât să organizeze o ceremonie civilă restrânsă, urmată de o petrecere simplă, într-un restaurant din Sibiu.
De data aceasta, au plătit singuri cheltuielile.
Eu le-am oferit un cadou de nuntă, în limita unei sume pe care am ales-o fără să-mi afectez economiile.
În dimineața ceremoniei, Radu a venit să mă ia de acasă.
Purta un costum bleumarin și avea la rever o fotografie mică a tatălui său, prinsă într-un medalion discret.
— Mamă, ești gata?
Am zâmbit.
— Sunt gata, fiule.
La starea civilă, Bianca m-a întâmpinat și m-a îmbrățișat.
— Mă bucur că sunteți aici, doamnă Rodica.
— Și eu mă bucur.
Nu era o împăcare spectaculoasă.
Dar era un început.
După ceremonie, Radu a ridicat paharul și a spus câteva cuvinte despre tatăl lui.
Nimeni nu s-a simțit stânjenit.
Unii au lăcrimat, alții au zâmbit.
Bianca i-a strâns mâna.
Eu am privit fotografia lui Petre și m-am gândit că ar fi fost fericit să-și vadă fiul înconjurat de oameni care îl iubesc.
Când petrecerea s-a terminat, Radu m-a condus până la mașină.
— Mamă, îți mulțumesc pentru tot.
I-am aranjat gulerul sacoului, așa cum făceam când era copil.
— Radu, nu trebuie să-mi mulțumești pentru bani. Vreau doar să fii fericit și să nu uiți niciodată cine ești.
M-a îmbrățișat.
În seara aceea, m-am întors în apartamentul meu și am pus fotografia de la ceremonie lângă cea a lui Petre.
Nu era nunta luxoasă pe care o plănuiserăm inițial.
Dar era o nuntă la care nimeni nu fusese exclus pentru că nu se potrivea într-o fotografie.
Și, pentru prima dată după multe luni, am simțit că economiile noastre nu fuseseră cel mai important dar pe care i-l puteam oferi fiului meu.
Cel mai important fusese să-l ajut să înțeleagă că o familie nu se construiește din decoruri scumpe, ci din respectul pe care oamenii și-l arată atunci când nu sunt de acord.