Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ținut șorțul în mână câteva secunde, apoi l-am așezat pe consola de lângă scară.
— Ștefan, când m-ai cerut de soție, mi-ai spus că nu vrei să mă cumperi. Îți amintești?
Soțul meu a oftat.
— Nicoleta, nu începe cu reproșurile.
— Nu-ți reproșez nimic. Vreau doar să știu dacă m-ai luat de soție sau dacă ai angajat o femeie care trebuie să asculte de fiica ta.
Corina a izbucnit în râs.
— Vai, ce dramatică ești! Te-am rugat să faci puțină curățenie, nu să lucrezi într-o mină!
M-am întors spre ea.
— Corina, ai treizeci și opt de ani. Ai casa ta, serviciul tău și veniturile tale. De ce crezi că ai dreptul să-mi dai ordine?
— Pentru că asta este casa mamei mele!
Ștefan a ridicat mâna.
— Corina, ajunge!
Fiica lui s-a întors surprinsă.
— Tată, acum o aperi?
— Nu apăr pe nimeni. Vreau liniște în casa mea.
M-am uitat la el.
— Ștefan, liniștea nu înseamnă că eu trebuie să tac atunci când sunt umilită.
A făcut un pas spre mine.
— Nicoleta, ai o viață confortabilă aici. Nu-ți lipsește nimic. Nu înțeleg de ce transformi orice observație într-o ceartă.
Cuvintele lui m-au durut mai mult decât șorțul aruncat de Corina.
— Îmi lipsește respectul, Ștefan. Și fără el, vila asta nu valorează nimic pentru mine.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Atunci poate ar trebui să te întorci la restaurantul tău!
M-am uitat direct la ea.
— Poate că exact asta voi face.
Ștefan a rămas nemișcat.
— Nicoleta, nu vorbi prostii.
— Nu vorbesc prostii. Am muncit de la optsprezece ani. Niciodată nu mi-a fost rușine că sunt ospătăriță. Dar aici, în casa asta, am ajuns să-mi fie rușine că am crezut promisiunile tale.
Am urcat în dormitor și am început să-mi strâng lucrurile.
Ștefan a venit după mine.
— Unde pleci?
— La mine acasă.
— Nicoleta, apartamentul acela e o garsonieră închiriată. Aici ai tot ce-ți trebuie!
— Acolo aveam o ușă pe care o închideam fără să intre cineva să-mi controleze hainele și lucrurile.
S-a așezat pe marginea patului.
— Recunosc că Corina a exagerat.
M-am întors spre el.
— Nu doar Corina. Tu i-ai spus că trebuie să te ascult pe tine și pe ea.
Ștefan a tăcut.
— Și mai vreau să te întreb ceva. De ce ai insistat atât de mult să renunț la serviciu imediat după nuntă?
— Pentru că nu voiam să mai muncești până la epuizare.
— Atunci de ce acum îmi spui că trebuie să curăț zece camere ca să merit să locuiesc aici?
N-a avut răspuns.
Am pus câteva haine într-o valiză și am coborât.
Corina era încă în hol.
— Pleci? a întrebat, cu un zâmbet ironic.
— Da.
— Și unde te duci?
— Undeva unde nu trebuie să cer voie să fiu respectată.
Am trecut pe lângă ea și am ieșit.
În seara aceea am dormit la prietena mea, Mihaela, care mă ajutase de multe ori când aveam probleme.
Mi-a deschis ușa fără să mă întrebe nimic.
Când i-am povestit ce se întâmplase, a clătinat din cap.
— Nicoleta, tu nu ai nevoie de banii lui Ștefan ca să ai valoare.
— Știu. Dar m-am lăsat convinsă că, dacă accept ajutorul lui, trebuie să accept și regulile lui.
Mihaela mi-a pus o cană de ceai în față.
— Atunci de mâine începi să faci lucrurile altfel.
A doua zi, am sunat la restaurantul unde lucrasem.
Fostul meu șef, domnul Dumitrescu, s-a bucurat să mă audă.
— Nicoleta, dacă vrei să te întorci, avem nevoie de cineva cu experiența ta. Nu pot să-ți promit programul perfect, dar putem discuta despre ture mai scurte.
Am acceptat să ne întâlnim.
Nu voiam să mă întorc la viața în care munceam până nu-mi mai simțeam picioarele.
Voiam să lucrez, dar să am și timp pentru mine.
În următoarele două săptămâni, Ștefan m-a sunat aproape zilnic.
La început era supărat.
— Nicoleta, ne faci de râs! Toată lumea întreabă unde ești!
Apoi a început să-mi spună că îi este dor de mine.
— Casa e goală fără tine.
— Ștefan, casa era goală și când locuiam acolo. Doar că eu nu aveam voie să spun asta.
Într-o după-amiază, a venit la restaurant.
M-a așteptat până mi-am terminat tura și m-a rugat să discutăm.
Ne-am așezat la o masă retrasă.
— Nicoleta, am greșit, mi-a spus.
L-am privit atent.
— Ce anume ai greșit?
— Am lăsat-o pe Corina să se poarte urât cu tine. Și am crezut că, dacă îți ofer o viață confortabilă, nu mai trebuie să mă gândesc la ce simți.
Am rămas tăcută.
— După moartea soției mele, a continuat el, Corina a început să se ocupe de casă și de multe lucruri din viața mea. M-am obișnuit să nu o contrazic. Când ai venit tu, am crezut că o să vă înțelegeți singure.
— Dar când nu ne-am înțeles, ai ales să mă umilești.
A încuviințat.
— Da. Și îmi pare rău.
Am respirat adânc.
— Ștefan, eu nu vreau să fiu întreținută ca să tac. Vreau să fiu partenera ta. Dacă nu poți accepta asta, atunci căsnicia noastră nu are viitor.
— Pot să accept.
— Nu-mi ajung vorbele.
A coborât privirea.
— Ce vrei să fac?
— În primul rând, să-i explici Corinei că nu are dreptul să-mi dea ordine. În al doilea rând, să accepți că voi continua să lucrez. Și, cel mai important, să nu mai folosești casa și banii ca argumente atunci când avem o neînțelegere.
Ștefan a ascultat fără să mă întrerupă.
— Ai dreptate.
Nu m-am întors imediat la vilă.
Am continuat să locuiesc separat, iar Ștefan a început să vină să mă vadă fără să-mi ceară să renunț la serviciu.
După o lună, m-a invitat să discutăm cu Corina.
Am acceptat, dar numai într-un loc neutru.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din Oradea.
Corina părea nemulțumită.
— Tata spune că trebuie să-mi cer scuze.
M-am uitat la ea.
— Corina, nu trebuie să faci nimic doar pentru că îți spune tatăl tău.
Ștefan a intervenit.
— Ba trebuie să înțeleagă că nu poate trata oamenii așa.
Corina a oftat.
— Bine. Îmi pare rău că ți-am aruncat șorțul și că am vorbit urât.
— Îți accept scuzele, i-am spus. Dar nu voi mai accepta să-mi controlezi viața.
A ridicat privirea.
— Și casa mamei mele?
Ștefan a răspuns înaintea mea.
— Corina, mama ta a fost o femeie minunată și nimeni nu încearcă să-i ia locul. Dar Nicoleta este soția mea. Casa este proprietatea mea, iar eu am ales să locuiesc cu ea. Tu ești binevenită, dar nu mai poți veni să-i dai ordine.
Corina a rămas tăcută.
Pentru prima dată, tatăl ei pusese o limită clară.
Au mai trecut câteva săptămâni până când am acceptat să mă întorc.
Nu am renunțat la serviciu.
Am stabilit cu Ștefan că treburile casei vor fi organizate fără să cadă toate pe umerii mei și că orice decizie importantă o vom lua împreună.
Corina a continuat să vină în vizită, dar nu mai intra fără să anunțe.
Relația noastră nu a devenit brusc apropiată.
Însă am început să ne respectăm limitele.
Într-o seară, Ștefan m-a găsit în grădină, lângă trandafirii plantați de prima lui soție.
— Nicoleta, ești fericită? m-a întrebat.
M-am gândit câteva clipe.
— Sunt mai liniștită decât eram acum două luni.
A zâmbit.
— Asta înseamnă că mai avem de lucru.
— Da, Ștefan. O căsnicie nu se repară cu o singură conversație.
Mi-a luat mâna.
— Știu. Dar vreau să încercăm.
Am privit casa luminată în spatele nostru.
Când mă mutasem acolo, crezusem că siguranța înseamnă să nu-mi mai fac griji pentru chirie și facturi.
Acum înțelegeam că adevărata siguranță înseamnă să poți spune ce gândești fără să te temi că vei fi dat afară sau umilit.
Ștefan avea bani, o vilă și o firmă mare.
Eu aveam meseria mea, demnitatea mea și dreptul de a fi tratată ca un om egal.
Iar dacă urma să rămânem împreună, trebuia să construim o căsnicie în care niciunul dintre noi să nu uite asta.