Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Lidia a rămas cu privirea fixată pe fotografie. Sorin se apropiase de noi și încerca să-mi ia plicul din mână.
— Mariana, te rog, nu face asta aici!
Mi-am retras mâna.
— Acum trei săptămâni nu te-ai gândit că ar trebui să te porți cu respect față de mine. Nici tu, nici ea.
Lidia a lăsat paharul pe o măsuță.
— Mariana, pot să-ți explic.
— Chiar te rog. Ai avut douăzeci și cinci de ani să-mi fii prietenă. Sunt curioasă ce explicație ai pentru fotografia asta.
Am scos imaginea și am întors-o.
Pe verso se vedea o notă scrisă de mână, cu data și numele hotelului. Dedesubt era o a doua fotografie, făcută în aceeași seară, în care Sorin o ținea pe Lidia de talie.
Câteva femei din apropiere au început să șoptească.
— Nu este ceea ce crezi, a spus Sorin.
Am râs scurt.
— Atunci ce este? O întâlnire de afaceri cu soția altuia?
Lidia a început să plângă.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Dar ai vrut să te culci cu soțul meu?
Nu mi-a răspuns.
Am privit-o câteva secunde.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că ai venit de atâtea ori la mine acasă, ai stat la masa mea, ai vorbit cu fiica mea și m-ai întrebat dacă Sorin mă mai iubește. În tot timpul acesta știai exact ce faci.
Sorin a încercat să mă tragă deoparte.
— Mariana, hai să plecăm. Discutăm acasă.
— Nu mai există niciun noi despre care să discutăm.
Lidia s-a apropiat.
— Te rog, nu spune nimănui nimic. Este ziua mea. Sunt toți aici!
Am privit-o lung.
— Tocmai de aceea am venit.
Am scos din geantă un al doilea plic.
Sorin a devenit brusc palid.
— Ce mai ai acolo?
— Ceva ce ar trebui să te intereseze mai mult decât fotografia.
În plic se aflau copii ale extraselor de cont și ale unor documente pe care le găsisem în sertarul biroului lui.
În timpul presupusei delegații, Sorin plătise hotelul, restaurantele și câteva cumpărături cu cardul comun. Dar mai descoperisem ceva: în săptămânile dinaintea plecării, făcuse două transferuri de câte 12.000 de lei către o societate comercială administrată de Lidia.
— Ce sunt banii aceștia? am întrebat.
Lidia a privit documentele.
— Sorin, tu mi-ai spus că sunt pentru investiție!
M-am întors spre ea.
— Ce investiție?
Sorin a încercat să ia plicul.
— Sunt niște bani pe care i-am împrumutat Lidiei. Nu ai de ce să faci un spectacol.
— Douăzeci și patru de mii de lei din contul nostru comun, fără să-mi spui?
Lidia a început să plângă mai tare.
— Mariana, eu am vrut să-ți spun…
— Când? După ce îmi luai și casa?
Sorin a încremenit.
— Ce legătură are casa?
Am scos ultima hârtie.
Era o copie a unei cereri de finanțare pentru o firmă nouă, în care Sorin intenționa să intre asociat cu Lidia. În document apărea și propunerea de a garanta o parte din credit cu apartamentul nostru.
Nu exista nicio semnătură de-a mea, dar era clar că Sorin discutase despre proprietatea familiei fără acordul meu.
— Voi doi nu ați avut doar o aventură. Ați pus la cale și o afacere pe banii mei.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
— Mariana, nu înțelegi. Firma Lidiei avea nevoie de capital. Voiam să construim ceva împreună.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
A tăcut.
Lidia s-a întors spre el.
— Mi-ai spus că apartamentul este aproape achitat și că Mariana este de acord să-l punem garanție!
— Nu acum, Lidia!
— Nu, Sorin! Mi-ai spus că divorțezi după ce obții finanțarea!
Am simțit că îmi îngheață sângele.
Deci nu doar că mă înșelase. Cei doi discutaseră deja despre divorț și despre cum să folosească bunurile mele.
— Cât timp ați avut de gând să mă mințiți?
Niciunul nu a răspuns.
În acel moment, Lidia și-a dat seama că invitații auziseră totul. A încercat să se retragă spre masa principală.
— Vă rog, nu mai discutăm aici.
— Ai dreptate, i-am spus. Nu mai avem ce discuta.
Am lăsat plicurile pe masa de lângă tort și mi-am luat geanta.
Am plecat fără să aștept alte explicații.
În seara aceea, am dormit la sora mea, Daniela.
A doua zi am vorbit cu un avocat și am început să verific toate operațiunile financiare ale familiei.
Am aflat că Sorin contractase și alte datorii pe numele firmei sale și că încercase să obțină o finanțare folosind apartamentul nostru drept garanție propusă.
Din fericire, nu semnasem nimic și nu exista nicio ipotecă asupra locuinței.
Am cerut băncii clarificări privind transferurile din contul comun și am discutat cu avocatul despre recuperarea sumelor folosite fără acordul meu.
În paralel, am început procedurile de divorț.
Sorin a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
— Mariana, am greșit. Dar douăzeci și patru de ani nu se șterg pentru o aventură.
— Nu s-au șters. Tocmai de aceea știu cât de mult m-ai mințit.
— O iubesc pe Lidia, a spus într-un final.
Am închis ochii.
— Atunci să vă construiți viața împreună fără banii și proprietățile mele.
În următoarele luni, am reușit să clarificăm situația transferurilor și să recuperăm o parte din bani printr-o înțelegere documentată, fără să renunț la drepturile mele asupra celorlalte sume.
Lidia a rămas cu firma și cu datoriile ei. Relația cu Sorin s-a destrămat la scurt timp după ce acesta nu a mai putut promite finanțarea pe care o așteptase.
Am aflat de la o cunoștință comună că nici petrecerea ei nu se terminase prea bine. Mulți invitați plecaseră înainte de tort, iar câțiva dintre cei mai apropiați prieteni se distanțaseră după ce aflaseră adevărul.
Nu m-am bucurat de asta.
Dar nici nu am mai simțit nevoia să o protejez.
La aproape un an după divorț, mi-am refăcut viața. Am rămas în apartamentul meu, mi-am păstrat serviciul și am început să călătoresc cu fiica mea.
Într-o zi, am găsit într-un sertar o fotografie veche cu mine și Lidia, de la aniversarea de douăzeci și cinci de ani de când ne cunoșteam.
Eram amândouă tinere și zâmbeam.
Am privit-o câteva secunde, apoi am pus fotografia într-o cutie.
Nu am rupt-o și nu am aruncat-o.
Au existat și momente frumoase între noi, dar ele nu puteau șterge ceea ce făcuse.
Câteva luni mai târziu, am primit un mesaj de la Lidia.
“Mariana, îmi pare rău. Știu că nu merit să mă ierți, dar aș vrea să vorbim.”
Am citit mesajul și l-am închis.
Nu îi mai datoram explicații, iertare sau încă o șansă.
În ziua aceea am înțeles că uneori cea mai bună răzbunare nu este să-i faci celuilalt ce ți-a făcut el.
Este să nu-i mai permiți să aibă acces la viața ta.
După câteva săptămâni, Lidia mi-a trimis rochia turcoaz înapoi printr-un curier, într-o husă. Am dus-o la curățătorie, apoi am donat-o unei asociații de femei, ca să nu mai văd niciodată rochia aceea în dulap.
Nu voiam să păstrez un obiect care îmi amintea de trădarea lor.
Voiam să-mi păstrez doar lecția: să nu confund niciodată încrederea cu obligația de a închide ochii.