Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În dimineața următoare, am cerut să vorbesc cu directoarea căminului. I-am explicat că nu mă aflam acolo de bunăvoie și că aveam nevoie să plec pentru a-mi rezolva o problemă urgentă legată de locuință.
Mi-a spus că nu există niciun impediment să plec, dacă îmi achit serviciile și îmi organizez transportul.
Am sunat-o pe Rodica și am rugat-o să mă aștepte la intrarea în bloc.
Când am ajuns în apartament, am găsit lucrurile aproape neschimbate. Pe ușa frigiderului era încă o fotografie cu Nicolae, iar pe masa din sufragerie se afla un pliant al unei agenții imobiliare.
Apartamentul meu era prezentat drept o proprietate disponibilă imediat.
Am fotografiat anunțul și am sunat-o pe Gabriela.
— De ce ai pus apartamentul la vânzare fără acordul meu?
— Mamă, nu mai dramatiza. Noi doar am început să căutăm cumpărători.
— Cine v-a dat dreptul?
— Marius se ocupă de acte. Tu trebuie să te gândești la sănătatea ta.
Am închis.
În aceeași zi am mers la un avocat. Am luat actele originale de proprietate, certificatul de moștenitor după Nicolae și toate documentele pe care le mai păstrasem.
Avocatul a verificat situația apartamentului.
— Doamnă Valeria, proprietatea este înscrisă integral pe numele dumneavoastră. Fiul nu are niciun drept să o vândă fără acordul dumneavoastră și fără documentele necesare.
— Dar a pus-o deja pe internet.
— Publicarea unui anunț nu înseamnă că poate încheia legal o vânzare. Vom notifica agenția că nu ați autorizat tranzacția și vom cere să fie retras anunțul. Dacă au fost folosite documente sau semnături fără acordul dumneavoastră, vom analiza și măsurile legale.
Am răsuflat ușurată.
Dar încă nu le spusesem totul.
Când am ajuns acasă, am scos din dulap o cutie metalică pe care Nicolae mă rugase să o păstrez.
Înăuntru erau acte pe care nu le arătasem niciodată lui Marius.
Cu mulți ani în urmă, după ce vânduserăm o casă moștenită de mine de la părinți, cumpărasem un spațiu comercial mic, la parterul unui bloc din Pitești.
Nu-l cumpărasem pentru fiul meu și nici nu-l trecusem pe numele lui. Era investiția mea, făcută din banii proveniți din moștenire și din economiile strânse împreună cu Nicolae.
De aproape zece ani, spațiul era închiriat unei farmacii.
Chiria lunară era de 4.500 de lei.
Marius știa că avuseserăm cândva o proprietate în plus, dar credea că o vânduserăm și că banii fuseseră cheltuiți pentru familie.
Nicolae îmi spusese mereu să păstrez actele separat și să nu discut despre veniturile acelui spațiu.
Nu pentru că trebuia să-mi ascund averea de propriul copil, ci pentru că voia să am siguranță financiară indiferent ce se întâmpla.
Am găsit și o scrisoare de-a lui.
“Valeria, dacă într-o zi cineva îți spune că ești prea bătrână ca să te descurci singură, să nu uiți că ai muncit toată viața pentru ceea ce ai. Nu renunța la nimic doar ca să nu superi pe cineva. Banii aceștia sunt pentru bătrânețea ta și pentru liniștea ta.”
Am plâns citind-o.
Nicolae se gândise la toate.
În următoarele zile, avocatul a trimis notificările necesare. Agenția a retras anunțul după ce a constatat că nu avea un mandat valabil din partea proprietarei.
Când Marius a aflat, a venit la mine împreună cu Gabriela.
— Mamă, de ce ai făcut scandal? Puteam să rezolvăm civilizat!
— Civilizat înseamnă să mă întrebați înainte să-mi scoateți casa la vânzare.
Gabriela și-a pus geanta pe scaun.
— Doamnă Valeria, noi am vrut doar să vă ajutăm. Nu mai puteți locui singură într-un apartament atât de mare.
— Și atunci de ce nu m-ați întrebat unde vreau să locuiesc?
Marius a oftat.
— Mamă, avem și noi probleme. Rate, datorii, cheltuieli. Vânzarea apartamentului ne-ar fi ajutat pe toți.
Am privit-o pe Gabriela.
— Pe toți sau doar pe voi?
Nu a răspuns.
Atunci am scos dosarul cu actele spațiului comercial și l-am așezat pe masă.
— Vreau să mai știți ceva. Eu nu sunt femeia fără niciun ban pe care ați crezut-o voi.
Marius a început să răsfoiască documentele.
— Ce este asta?
— Spațiul meu comercial. Este închiriat de aproape zece ani. Am venituri din el și economii suficiente ca să-mi plătesc singură traiul.
Gabriela a ridicat brusc privirea.
— Aveți un spațiu comercial și nu ne-ați spus?
— De ce v-aș fi spus? Ca să-mi cereți și banii aceia?
Marius a închis dosarul.
— Mamă, suntem familia ta!
— Tocmai de aceea mă doare ce ați făcut.
Pentru prima dată, fiul meu nu a mai avut nicio explicație.
I-am spus că nu mă voi întoarce la cămin și că nu mai accept să se ocupe nimeni de proprietățile mele fără acordul meu.
— Marius, te-am ajutat toată viața. Dar nu înseamnă că îți datorez casa mea.
A încercat să mă îmbrățișeze.
M-am retras.
— Când o să înțelegi că sunt mama ta, nu proprietatea ta, poate vom putea vorbi din nou.
Au plecat fără să-și ia rămas-bun.
În lunile următoare, am rămas în apartamentul meu. Am schimbat yala, am păstrat documentele originale într-un loc sigur și am revizuit contractul de închiriere al spațiului comercial.
Am început chiar să merg de două ori pe săptămână la un club pentru pensionari, unde am cunoscut câteva femei cu care jucam remi și mergeam la teatru.
Într-o după-amiază, Marius a venit singur.
Părea obosit.
— Mamă, eu și Gabriela ne-am despărțit.
Nu l-am întrebat imediat de ce.
Mi-a povestit că descoperise că soția lui avea datorii despre care nu-i spusese și că insistase asupra vânzării apartamentului pentru a acoperi o parte dintre ele.
— Și tu ai fost de acord să mă lași la cămin ca să vă rezolvați problemele?
A coborât privirea.
— Am crezut că va fi mai simplu.
— Pentru cine, Marius?
A început să plângă.
— Îmi pare rău, mamă.
L-am privit îndelung.
Încă era băiatul meu. Dar nu mai puteam să mă prefac că nu se întâmplase nimic.
— Te iert pentru că ești copilul meu. Dar încrederea trebuie să o câștigi din nou.
A dat din cap.
Nu i-am promis bani, nu i-am oferit cheia apartamentului și nu i-am spus că totul va reveni la normal.
I-am oferit doar un ceai și puțin timp să vorbim.
În seara aceea am scos fotografia lui Nicolae din sertar și am așezat-o lângă fereastră.
— Ai avut dreptate, i-am șoptit.
Am înțeles în sfârșit ce încercase să-mi spună: să nu confund niciodată iubirea pentru copilul meu cu obligația de a-i da tot ce am.
La șaptezeci și doi de ani, încă aveam casa mea, veniturile mele și dreptul de a hotărî singură cum îmi trăiesc viața.
Iar asta nu mi-o mai putea lua nimeni.