Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe în prag, privind-o pe Corina. Nu-mi venea să cred că fata pe care o crescusem, pe care o ținusem de mână în prima zi de școală și pentru care muncisem ani întregi, ajunsese să-mi spună că am o lună să plec din propria casă.
— Corina, vreau să mergem împreună la notar. Vreau să-mi explice cineva ce am semnat.
— Mamă, nu mai are rost. Actele sunt făcute.
— Atunci n-ai de ce să te temi de o explicație.
Valentin a râs scurt.
— Doamnă Ileana, nu vă mai agitați. Fiica dumneavoastră a devenit proprietară. Așa scrie în acte.
— Și eu unde trebuie să mă duc?
— V-am găsit o garsonieră. E mică, dar e curată. Aveți magazin aproape și stație de autobuz.
— Eu nu vreau garsonieră. Vreau să rămân în casa mea.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Ai avut timp să te gândești. Nu mai putem amâna.
Au plecat după aproximativ douăzeci de minute, lăsându-mă cu documentele pe masa din sufragerie.
Am sunat-o pe vecina mea, tanti Maria, care mă cunoștea de peste treizeci de ani.
A venit imediat.
Când a văzut actele, și-a făcut cruce.
— Ileano, fata asta chiar a făcut așa ceva?
— Nu știu ce a făcut. Știu doar că eu am semnat crezând că mă ajută cu pensia.
Maria m-a sfătuit să nu mai semnez nimic și să caut un avocat.
A doua zi am mers la un cabinet din centrul Buzăului.
Avocata, doamna Ionescu, a citit documentele cu atenție.
După câteva minute, s-a uitat la mine.
— Doamnă Ileana, ceea ce ați semnat nu este o simplă declarație pentru Casa de Pensii. Este un contract de donație a imobilului către fiica dumneavoastră.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Dar eu nu am vrut să-i donez casa!
— Înțeleg. Trebuie să verificăm împrejurările în care s-a încheiat contractul, ce vi s-a explicat și dacă ați înțeles natura actului. Faptul că ați semnat la notar nu înseamnă că orice problemă este imposibil de contestat. Dar nici nu putem presupune că actul va fi anulat automat.
Avocata a observat apoi o clauză importantă.
— Aici există și o rezervă a dreptului dumneavoastră de uzufruct viager.
— Ce înseamnă?
— Înseamnă că, potrivit actului, ați păstrat dreptul de a folosi casa și de a locui în ea pe durata vieții. Fiica dumneavoastră nu vă poate obliga pur și simplu să plecați doar pentru că a devenit proprietară.
Am rămas cu ochii la document.
— Deci pot să rămân?
— Da, dreptul dumneavoastră trebuie respectat. În plus, putem analiza dacă donația a fost obținută prin inducere în eroare.
Am ieșit din cabinet ceva mai liniștită, dar aveam încă multe întrebări.
Când am ajuns acasă, m-am așezat în sufragerie și am privit spre curtea din spate.
Mi-am amintit de magazia în care Petru își ținuse sculele, registrele și toate documentele importante. După moartea lui, încuiasem ușa și nu mai intrasem acolo.
Într-o seară, îmi spusese că păstrase în magazie niște acte pe care trebuia să le găsesc dacă vreodată cineva încerca să-mi ia casa.
Atunci nu-i dădusem prea multă importanță.
M-am ridicat, am deschis sertarul din dormitor și am scos cheia veche.
Am mers în curtea din spate și am descuiat magazia.
Mirosea a lemn vechi, ulei de mașină și hârtie păstrată în cutii.
Pe un raft am găsit trusa lui de scule, iar sub ea, o cutie metalică.
Înăuntru erau fotografii, acte de proprietate și câteva scrisori.
Am început să le răsfoiesc.
Prima era o copie a actului prin care cumpăraserăm casa. A doua era un document referitor la o contribuție financiară făcută de mine, din banii moșteniți de la părinți.
Dar adevărul se afla într-un plic separat, pe care Petru scrisese numele meu.
L-am deschis cu grijă.
Era o scrisoare datată cu un an înainte de moartea lui.
“Ilenuța,
Dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun tot ce am aflat.
Valentin a venit la mine de două ori să mă convingă să trec casa pe numele Corinei. Mi-a spus că, după ce nu vom mai fi, ea va avea grijă de tine și de gospodărie.
Nu mi-a plăcut felul în care vorbea despre proprietate. Nu întreba cum te simți, nu întreba dacă îți ajunge pensia. Întreba doar cât valorează terenul și dacă se poate vinde.
I-am spus că nu voi face nimic fără acordul tău.
Am păstrat și copia mesajului pe care mi l-a trimis după ultima discuție.
Te rog să ai grijă de tine. Casa aceasta este a noastră și nu trebuie să te simți niciodată obligată să o dai cuiva doar pentru că este din familie.
Petru”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Valentin încercase să obțină casa încă din timpul vieții soțului meu.
Și Petru bănuise că într-o zi aveau să încerce din nou.
Am căutat în cutie și am găsit o copie a mesajului tipărit.
Valentin îi scrisese:
“Domnule Petru, dacă ne ajutați să trecem casa pe numele Corinei, putem rezolva toate problemele mai ușor. Până la urmă, tot ea va moșteni.”
Petru răspunsese scurt:
“Nu vă dau casa mea cât sunt în viață. Iar soția mea va hotărî singură ce face cu partea ei.”
Am înțeles atunci și de unde știa Corina despre magazie.
Valentin îi povestise, probabil, despre documentele pe care Petru le păstrase acolo. Își dăduse seama că acele hârtii puteau scoate la iveală vechile încercări de a obține casa și voia să le distrugă înainte să le găsesc.
De aceea mă avertizase Corina să nu intru în magazie.
Am fotografiat documentele și le-am dus avocatei.
Ea mi-a spus că scrisoarea și mesajele puteau ajuta la înțelegerea contextului, dar că trebuiau analizate împreună cu celelalte probe. Nu erau suficiente, singure, pentru a demonstra că actul semnat de mine fusese obținut prin înșelăciune.
Am început demersurile legale pentru contestarea donației și am transmis Corinei o notificare prin care îi comunicam că îmi exercitam dreptul de uzufruct și că nu acceptam evacuarea.
În aceeași săptămână, fiica mea a venit din nou.
— Mamă, ce înseamnă notificarea asta? Vrei să mă dai în judecată?
— Vreau să-mi respect drepturile.
— Dar eu sunt fiica ta!
— Tocmai de aceea mă doare ce ai făcut.
Valentin a intrat în urma ei.
— Doamnă Ileana, nu are rost să ajungem la tribunal. Putem rezolva amiabil.
— Atunci de ce nu mi-ați spus adevărul când m-ați dus la notar?
Corina a ridicat vocea.
— Ai semnat de bunăvoie! Nu te-a obligat nimeni!
Am privit-o.
— Dacă îți spuneam că vreau să-ți donez casa, crezi că aș fi întrebat ce acte trebuie să duc pentru pensie?
N-a răspuns.
— Mamă, noi avem nevoie de bani. Valentin are datorii și ne gândeam că vânzarea casei ne-ar ajuta să începem de la capăt.
Am simțit o durere în piept.
— Deci asta era. Nu voiai să-mi faci mie o viață mai ușoară. Voi aveți nevoie de banii mei.
Valentin a încercat să intervină, dar l-am oprit.
— Nu mai vreau explicații. De acum înainte, vorbiți cu avocata mea.
Au plecat supărați.
Procesul a durat mai multe luni. Au fost analizate actele, împrejurările semnării și declarațiile persoanelor implicate.
În cele din urmă, instanța a reținut că fusesem indusă în eroare cu privire la natura documentului semnat și a dispus anularea donației.
Casa a rămas în proprietatea mea, iar drepturile mele au fost restabilite integral.
Corina nu m-a mai sunat o vreme.
Eu am rămas în casa în care trăisem aproape patruzeci de ani.
Am reparat acoperișul magaziei, am vopsit gardul și am pus din nou flori în grădina din față.
Într-o dimineață, Corina a venit singură.
Nu avea dosare și nici nu era însoțită de Valentin.
— Mamă, pot să intru?
Am deschis poarta.
S-a așezat pe banca făcută de tatăl ei.
— Valentin și cu mine ne-am despărțit, mi-a spus. Am aflat că avea și alte datorii despre care nu-mi spusese. Voia să vândă casa ca să-și plătească o parte dintre ele.
Am rămas tăcută.
— Știu că nu merit să mă ierți. Dar vreau să-ți spun că îmi pare rău.
Am privit-o mult timp.
— Corina, eu sunt mama ta. Te iubesc și acum. Dar asta nu înseamnă că trebuie să accept orice faci.
A început să plângă.
— Știu, mamă.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Aveam nevoie de timp.
Dar i-am făcut un ceai și am ascultat-o.
După plecarea ei, am intrat în magazie și am pus scrisoarea lui Petru înapoi în cutia metalică.
Am înțeles atunci de ce soțul meu păstrase atât de grijuliu acele documente.
Nu pentru că nu avea încredere în fiica noastră.
Ci pentru că știa că dragostea nu trebuie confundată cu dreptul de a lua tot ce are celălalt.
În seara aceea, am încuiat ușa casei și am stins lumina.
Pentru prima dată după multe luni, am dormit liniștită.
Casa nu era doar o proprietate.
Era viața mea.
Și nu aveam să mai las pe nimeni să mă convingă că, la șaptezeci și unu de ani, nu mai aveam dreptul să hotărăsc unde îmi petrec bătrânețea.