Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mariana stătea în fața mea, cu ochii plini de lacrimi. Își frământa mâinile și părea că nu mai găsește cuvintele.
— Spune-mi, Mariana. Ce s-a întâmplat înainte să se nască Sorin?
A inspirat adânc.
— Gheorghe, când ne-am căsătorit, îți amintești că am încercat aproape un an să avem un copil?
— Cum să nu-mi amintesc?
— Tu erai mereu plecat pe șantiere. Eu mergeam singură la medici. Îmi era teamă că nu voi putea rămâne însărcinată.
Am încuviințat.
— Și?
— La un moment dat, un medic mi-a recomandat să facem amândoi investigații. Dar tu spuneai că nu ai timp și că, dacă nu se întâmplă imediat, trebuie doar să avem răbdare.
Mi-am amintit.
Eram tânăr, munceam câte paisprezece ore pe zi și credeam că orice problemă se rezolvă dacă aștepți suficient.
— Mariana, ce legătură are asta cu ce mi-a spus medicul acum?
A coborât privirea.
— Pentru că atunci am făcut ceva ce n-ar fi trebuit să fac fără să vorbesc cu tine.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce ai făcut?
— Am apelat la un tratament de reproducere asistată.
M-am uitat la ea fără să înțeleg.
— Ce tratament?
— Am fost îndrumată către o clinică din București. Acolo mi s-a explicat că exista posibilitatea unei proceduri cu material seminal de la donator.
Am rămas nemișcat.
— Mariana, vrei să-mi spui că Sorin…
— Da, Gheorghe. Sorin a fost conceput cu ajutorul unui donator.
M-am sprijinit de marginea biroului.
— Fără să-mi spui?
A început să plângă.
— Mi-a fost frică. Știam cât de mult îți doreai să fii tată. M-am temut că vei considera că nu mai sunt femeia potrivită pentru tine.
— Și ai hotărât singură ceva ce ne privea pe amândoi?
— Da. Știu că am greșit.
Am simțit o furie pe care nu o mai trăisem niciodată.
— Dar ceilalți copii, Mariana? Florin, Cristina, Cătălin, Mihaela și Andrei?
S-a așezat mai bine pe scaun.
— După ce s-a născut Sorin, am vrut să-ți spun. Dar de fiecare dată mă uitam la tine cum îl țineai în brațe și nu aveam curaj.
— Și apoi?
— Când ne-am dorit al doilea copil, am revenit la clinică. Am urmat din nou o procedură cu donator. La fel și pentru ceilalți.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Toți șase?
Mariana a încuviințat.
— Toți șase, Gheorghe.
M-am ridicat și am mers până la fereastră.
În curtea firmei, muncitorii încărcau materiale într-o camionetă. Viața mergea înainte, de parcă nimic nu se schimbase.
Dar pentru mine, totul se răsturnase.
— Treizeci și cinci de ani, Mariana. Treizeci și cinci de ani m-ai lăsat să cred că sunt tatăl lor biologic.
— Ești tatăl lor!
M-am întors spre ea.
— Sunt tatăl lor pentru că i-am crescut. Dar tu mi-ai ascuns adevărul despre cum au venit pe lume!
A început să plângă și mai tare.
— Știu. Și îmi pare rău.
Am privit-o lung.
— Ai documentele?
— Ce documente?
— Cele de la clinică. Dacă spui adevărul, trebuie să existe ceva care să arate ce proceduri ai făcut.
A ezitat.
— Am păstrat o parte dintre ele. Sunt într-o cutie, acasă.
— Atunci vreau să le văd.
În seara aceea, Mariana a scos din dulapul dormitorului o cutie veche, legată cu o panglică.
Înăuntru erau copii ale unor documente medicale, chitanțe și corespondență.
Unele erau îngălbenite. Altele aveau ștampile de la clinici care nici nu mai funcționau.
Am citit până târziu.
Documentele arătau că Mariana urmase mai multe tratamente de reproducere asistată, dar nu toate informațiile erau complete.
Pentru unele proceduri apăreau mențiuni privind utilizarea materialului seminal de la donator.
Am observat însă că existau și formulare de consimțământ în care ar fi trebuit să apară acordul ambilor soți.
— Mariana, unde este semnătura mea?
A coborât privirea.
— Nu știu cum au fost completate toate actele. Unele proceduri au fost făcute în condiții pe care astăzi nici eu nu le mai înțeleg pe deplin.
— Dar eu n-am fost niciodată acolo!
— Știu.
Am închis dosarul.
Nu voiam să iau decizii bazate doar pe hârtii vechi și pe mărturisirea ei.
Am revenit la medic și am cerut o evaluare suplimentară. Mi-a explicat că afecțiunea genetică descoperită putea susține suspiciunea unei infertilități de lungă durată, dar că paternitatea biologică nu putea fi stabilită doar din acele rezultate.
Pentru clarificarea legăturilor biologice ar fi fost necesare teste genetice de filiație, cu acordul copiilor, care erau cu toții adulți.
Am stat câteva zile singur la casa unui prieten din apropierea Piteștiului.
Nu puteam să mă uit la Mariana fără să mă gândesc la toate momentele în care îmi ascunsese adevărul.
Dar nici nu puteam să mă gândesc la copiii mei ca la niște străini.
Sorin era băiatul care mă ajutase să repar primul camion al firmei.
Florin mă sunase în fiecare seară când fusesem internat cu pneumonie.
Cristina îmi adusese primul nepot.
Cătălin îmi semăna la încăpățânare.
Mihaela mă îmbrățișa de fiecare dată când venea acasă.
Iar Andrei tocmai îmi spusese că vrea să lucrăm împreună după facultate.
Cum puteau treizeci și cinci de ani de iubire să dispară din cauza unei informații medicale?
Nu puteau.
Dar minciuna Marianei rămânea.
După o săptămână, m-am întors acasă.
— Trebuie să le spunem copiilor, i-am zis.
Mariana a început să plângă.
— Gheorghe, te rog, nu-i răni!
— Nu adevărul îi va răni cel mai tare, Mariana. Ci faptul că noi am continuat să-i ascundem.
Am chemat copiii într-o duminică.
Au venit toți șase, împreună cu familiile lor, fără să știe de ce îi invitaserăm.
Le-am cerut să stăm de vorbă doar noi opt, în sufragerie.
Am început eu.
— Copii, trebuie să vă spunem ceva despre felul în care ați venit pe lume.
Mariana a povestit despre tratamente, despre donatori și despre secretul păstrat atâția ani.
La început, nimeni n-a spus nimic.
Apoi Sorin s-a ridicat.
— Mamă, vrei să spui că tata nu este tatăl nostru biologic?
— Asta indică documentele pe care le-am păstrat, a răspuns Mariana. Dar nu avem confirmări genetice pentru fiecare dintre voi.
Cristina a început să plângă.
— De ce nu ne-ați spus?
Mariana și-a acoperit fața.
— Mi-a fost teamă să nu vă pierd.
Andrei s-a uitat la mine.
— Tată, tu de când știi?
— De câteva zile.
— Și ce înseamnă asta pentru noi?
M-am ridicat și m-am apropiat de el.
— Înseamnă că trebuie să aflăm adevărul, dacă voi vreți asta. Dar nu schimbă faptul că sunteți copiii mei.
Andrei m-a îmbrățișat.
Apoi au venit și ceilalți.
Am plâns cu toții.
Nu era o scenă frumoasă, ca în fotografiile de familie.
Era dureroasă, plină de întrebări și de lucruri pe care nu știam cum să le spunem.
În lunile următoare, fiecare copil a hotărât singur dacă dorește investigații genetice suplimentare.
Unii au vrut să afle mai multe despre originea lor biologică. Alții au spus că au nevoie de timp.
Nu i-am presat.
Am consultat și un specialist în genetică medicală, pentru că informațiile despre antecedentele biologice puteau avea importanță pentru sănătatea lor.
Cu Mariana, lucrurile au fost mult mai grele.
Am început consiliere de cuplu, dar nu pentru a ne preface că totul se poate repara prin câteva discuții.
Aveam nevoie să înțelegem dacă mai exista încredere între noi.
Într-o seară, după aproape trei luni, Mariana m-a întrebat:
— Gheorghe, crezi că mă vei putea ierta vreodată?
Am privit-o mult timp.
— Nu știu, Mariana. Te-am iubit treizeci și cinci de ani. Dar acum trebuie să învăț cine ești fără secretul acesta între noi.
A început să plângă.
— Nu am vrut să-ți fac rău.
— Poate că nu. Dar ai hotărât singură ceva ce ne privea pe amândoi. Și m-ai lăsat să trăiesc într-o poveste incompletă.
Am decis să locuim separat o vreme.
Nu am divorțat imediat, dar nici nu ne-am prefăcut că nimic nu se întâmplase.
Firma a mers mai departe. Copiii au continuat să mă viziteze.
Într-o după-amiază, Andrei a venit la biroul meu cu un dosar de proiecte.
— Tată, am găsit un teren pentru o lucrare nouă. Vrei să mergem să-l vedem?
M-am uitat la el.
— Sigur, băiete.
A zâmbit.
— Știi ceva? Eu nu vreau să aflu acum cine a fost donatorul. Poate într-o zi. Dar vreau să știi că pentru mine tu ești tata.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Știu, Andrei.
Am ieșit împreună în curtea firmei.
Cu două luni înainte, crezusem că plata ultimei taxe universitare însemna sfârșitul unei etape și începutul unei vieți liniștite.
Nu-mi imaginasem că tocmai atunci aveam să descopăr cel mai mare secret al căsniciei mele.
Mariana îmi luase dreptul de a cunoaște adevărul.
Dar nu-mi putea lua anii în care îmi crescusem copiii.
Și, indiferent ce aveau să arate documentele sau testele, eu rămâneam omul care îi învățase să meargă, să muncească și să nu renunțe când viața devenea grea.
Tatăl lor.