Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns telefonul atât de tare, încât mă dureau degetele.
— Ce s-a întâmplat înainte să mă sune? Spune-mi, te rog! Daria este bine?
— Este conștientă, dar foarte amețită. Am sunat la 112. Vine ambulanța.
Am auzit-o pe fată îndepărtându-se puțin de telefon.
— Daria, stai liniștită. Nu te ridica!
Apoi a revenit.
— Mă numesc Ioana. Sunt colega ei de cameră. În seara asta, Daria a primit un telefon de la mama ei. S-au certat foarte tare.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Despre ce?
— Despre tatăl ei. Daria a găsit niște documente vechi și a întrebat-o pe mama ei de ce nu i-a spus adevărul.
M-am așezat pe marginea patului.
— Ce documente?
— Nu știu exact. Erau într-un plic pe care îl adusese de acasă. După ce a vorbit cu mama ei, a început să plângă. A spus că trebuie să vă sune, dar că îi este frică să nu vă supere.
Am închis ochii.
Secretul lui Mihai.
Optsprezece ani încercasem să-l țin departe de nepoata mea.
— Ioana, te rog să ai grijă de ea până vine ambulanța. Eu plec acum spre Iași.
— Stați liniștită, nu o las singură.
Am închis și am sunat-o din nou pe Ramona.
Mi-a răspuns după câteva apeluri.
— Veronica, sunt în drum spre cămin. Ce s-a întâmplat?
— Daria a găsit documente despre Mihai. De ce v-ați certat?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu acum, Veronica.
— Ba acum! Fata este bolnavă și speriată. Ce i-ai spus?
— I-am spus să nu mai răscolească trecutul.
— Ramona, are douăzeci de ani. Are dreptul să știe ce s-a întâmplat cu tatăl ei.
Nora mea a izbucnit:
— Și tu ai avut optsprezece ani să-i spui adevărul! De ce n-ai făcut-o?
N-am mai găsit niciun răspuns.
Am rugat un vecin să mă ducă la Iași. Nu eram în stare să conduc singură.
Pe drum, Ramona m-a sunat de la spital.
Daria fusese preluată de ambulanță și evaluată la camera de gardă. Medicii îi administraseră tratament pentru deshidratare și făceau investigații pentru a stabili cauza simptomelor.
— Este stabilă, mi-a spus Ramona. Vor să o mai țină sub observație.
Am răsuflat ușurată.
— Vin cât pot de repede.
Când am ajuns, aproape de ora două noaptea, Daria era întinsă pe un pat, cu o perfuzie la mână.
Avea fața palidă, dar când m-a văzut, a încercat să zâmbească.
— Bunico, îmi pare rău că te-am speriat.
M-am apropiat și i-am mângâiat fruntea.
— Draga mea, important este că ești bine.
Ramona stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate.
Daria m-a prins de mână.
— Bunico, trebuie să te întreb ceva.
— Întreabă-mă.
— Tata a murit din cauza mea?
Am simțit că mi se oprește inima.
— Cum să spui așa ceva?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am găsit o copie după declarația ta de la proces. Scria că tata plecase foarte supărat în ziua accidentului. Mama mi-a spus că vă certaserăți din cauza mea.
M-am întors spre Ramona.
— Asta i-ai spus?
— I-am spus că ne certaserăm pentru că Mihai voia să plece de acasă o vreme, a răspuns ea. Și că tu știai.
Daria mă privea cu disperare.
— Bunico, eu eram mică. Plângeam mereu, nu dormeam noaptea. Mama spune că tata nu mai suporta situația.
M-am așezat lângă pat.
— Daria, ascultă-mă foarte atent. Tatăl tău nu a murit din cauza ta. Niciun copil de doi ani nu este vinovat pentru certurile părinților lui.
A început să plângă.
— Atunci de ce voia să plece?
Am privit-o pe Ramona.
— Cred că a venit timpul să-i spunem tot.
Nora mea și-a coborât privirea.
— Veronica, te rog…
— Nu mai putem ascunde adevărul.
Am respirat adânc.
— În dimineața accidentului, Mihai a venit la mine. Era foarte supărat. Mi-a spus că el și mama ta aveau probleme în căsnicie.
Daria asculta fără să clipească.
— Ce fel de probleme?
— Mihai își pierduse serviciul cu două luni înainte. Nu voia să vă spună că avea datorii și că nu mai putea plăti toate cheltuielile. Se simțea rușinat.
Ramona a început să plângă în tăcere.
— Eu credeam că încă lucrează, a șoptit ea.
Am continuat.
— În dimineața aceea, mi-a spus că voia să plece câteva săptămâni la un fost coleg din Brașov, unde găsise posibilitatea unui loc de muncă. Nu voia să vă părăsească. Voia să câștige bani și să se întoarcă.
Daria și-a șters obrajii.
— Și de ce n-ai spus asta la proces?
— Pentru că nu avea legătură directă cu felul în care s-a produs accidentul. Am declarat ce știam despre plecarea lui și despre starea în care se afla. Dar n-am povestit discuția despre datorii, fiindcă tatăl tău mă rugase să nu-i spun mamei tale până nu găsea o soluție.
Ramona a ridicat privirea.
— Deci de asta plecase?
Am încuviințat.
— Da. Nu voia să fugă de voi. Voia să rezolve problemele financiare.
Daria a rămas tăcută câteva clipe.
— Și accidentul?
— Un șofer a intrat pe contrasens și i-a lovit mașina. Asta s-a stabilit în urma cercetărilor. Mihai nu a provocat accidentul.
Nepoata mea a început să plângă din nou.
— Atunci de ce mama mi-a spus că plecase din cauza mea?
Ramona s-a apropiat de pat.
— Daria, eu n-am vrut să spun că tu erai vinovată. Am spus că eram epuizați, că ne certam și că tatăl tău voia să plece. Dar am vorbit urât și te-am făcut să înțelegi altceva.
— M-ai lăsat să cred că tata nu mă mai voia!
Ramona și-a acoperit fața.
— Îmi pare rău, fata mea.
Am privit-o pe nora mea.
— Ramona, și eu am greșit. Am păstrat secretul lui Mihai atât de mult, încât am ajuns să ascund lucruri pe care Daria avea dreptul să le știe.
Daria ne-a privit pe amândouă.
— De ce nu mi-ați spus niciodată că tata avea probleme? Mereu mi-ați povestit numai lucruri frumoase.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Pentru că am vrut să-ți păstrăm o imagine frumoasă despre el. Dar un om poate fi bun și atunci când greșește sau trece prin momente grele.
Daria a închis ochii.
— Aș fi vrut să-l cunosc așa cum era.
I-am strâns mâna.
— Știu, draga mea. Și îmi pare rău că n-am avut curaj să-ți povestesc mai devreme.
În dimineața următoare, medicii ne-au spus că starea Dariei se îmbunătățise. Investigațiile nu indicau o problemă gravă, iar simptomele erau compatibile cu o afecțiune digestivă acută, agravată de deshidratare.
A primit recomandări medicale și a fost externată după ce medicii au considerat că se poate recupera în siguranță.
Am rămas câteva zile la Iași.
Daria a vrut să discutăm din nou despre tatăl ei.
De data aceasta, nu i-am mai ascuns nimic din ceea ce știam.
I-am povestit despre greșelile lui, despre grijile financiare și despre felul în care încercase să fie un tată bun, chiar dacă nu reușise întotdeauna să găsească soluțiile potrivite.
Ramona a început și ea să vorbească mai deschis.
Într-o seară, ne-am așezat toate trei în sufragerie.
— Veronica, mi-a spus nora mea, vreau să-mi cer iertare pentru felul în care m-am purtat cu tine în ultimii ani.
Am privit-o surprinsă.
— Ramona…
— De fiecare dată când povesteai ceva frumos despre Mihai, eu mă gândeam la ultimele noastre certuri. Mă durea că tu păstrai numai amintirile bune, iar eu rămăsesem cu toate întrebările.
Am încuviințat.
— Și eu am încercat să ascund lucrurile dureroase. Credeam că așa vă protejez.
Daria ne-a luat pe amândouă de mână.
— Eu nu vreau să mai ascundeți nimic despre tata. Nici lucrurile frumoase, nici cele grele.
Am promis că vom încerca.
În lunile următoare, relația noastră s-a schimbat.
Nu am devenit brusc o familie fără certuri. Dar am început să ne ascultăm mai mult și să nu mai transformăm fiecare neînțelegere într-o luptă pentru cine are dreptate.
Într-o duminică, Daria m-a sunat, ca de obicei.
— Bunico, am o întrebare foarte importantă.
M-am speriat pentru o clipă.
— Ce s-a întâmplat?
A râs.
— Vreau să fac un tort pentru ziua mamei. De ciocolată sau de vanilie?
Am zâmbit.
— Întreab-o pe ea ce preferă.
Daria a râs din nou.
— Vezi? În sfârșit ai învățat să nu mai hotărăști tu!
Am râs și eu.
Apoi mi-a spus ceva ce n-am să uit niciodată:
— Bunico, acum când mă gândesc la tata, nu mai simt că trebuie să aleg între ce mi-ai spus tu și ce mi-a spus mama. Încep să-l cunosc pe omul adevărat.
După ce am închis telefonul, am scos din sertar o fotografie veche cu Mihai.
Avea douăzeci și cinci de ani, o ținea pe Daria în brațe și râdea.
Am privit-o mult timp.
Optsprezece ani crezusem că îl protejez păstrându-i secretul.
Dar adevărul, spus cu grijă și la momentul potrivit, ar fi putut să ne scutească de atâta durere.
Am așezat fotografia la loc și am rămas câteva clipe lângă fereastră.
Nu puteam schimba trecutul.