Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru că am vrut să văd dacă voi doi apreciați cât fac eu pentru nepoata mea! a spus Rodica, uitându-se când la Mihai, când la mine.
Am rămas fără cuvinte. Mihai a privit-o lung, cu foaia încă în mână.
— Mamă, ne-ai pus la încercare? Ne-ai invitat copilul aici ca să vezi dacă plătim?
— Nu văd ce este atât de grav. Voi aveți două salarii, eu am o pensie. V-am oferit un weekend liber și am suportat toate cheltuielile.
— Dar noi nu ți-am cerut să o iei pe Daria, am intervenit. Tu ai insistat luni întregi. Și ți-am oferit bani de la început.
Rodica a ridicat din umeri.
— Atunci trebuia să insistați și voi. Nu să vă bucurați că aveți unde să lăsați copilul.
Mihai a împăturit hârtia și a pus-o în buzunar.
— Discutăm altădată. Acum plecăm.
Am luat ghiozdanul Dariei și am condus-o spre mașină. Fetița nu mai vorbea despre lac sau despre păsările pe care le văzuse. Ținea iepurașul de pluș strâns la piept.
După câteva minute de drum, m-a întrebat:
— Mami, am făcut ceva rău?
— Nu, iubita mea. De ce întrebi?
— Bunica a zis că am costat mulți bani. Poate n-ar fi trebuit să cer suc. Și am folosit două prosoape când m-am spălat.
Mihai a tras mașina într-un loc sigur și s-a întors spre ea.
— Daria, ascultă-mă. Tu nu ai făcut nimic greșit. Bunica te-a invitat pentru că voia să stea cu tine. Cheltuielile sunt responsabilitatea adulților, nu a ta.
— Dar bunica e supărată.
— Bunica a greșit felul în care a vorbit. Nu trebuie să te simți vinovată.
Acasă, Daria și-a desfăcut ghiozdanul și ne-a arătat pietricelele adunate de lângă lac. Apoi s-a dus să se joace, iar eu și Mihai am rămas cu nota de plată.
— Ce facem? l-am întrebat.
— Îi dăm banii. Nu vreau să ne reproșeze ani întregi că i-am rămas datori.
— Dar suma e exagerată. Trei sute de lei cazarea în propria ei casă?
— Știu. Însă vreau să încheiem povestea asta fără să-i mai oferim un motiv de ceartă.
În seara aceea, Mihai i-a transferat Rodicăi 950 de lei. La explicația plății a scris doar că reprezintă suma solicitată pentru weekendul Dariei.
Apoi i-am trimis împreună un mesaj.
— Mamă, ți-am plătit integral suma cerută. De acum înainte, Daria nu va mai rămâne peste noapte la tine fără noi. Dacă vrei să o vezi, stabilim vizitele împreună. Nu acceptăm ca timpul petrecut cu ea să fie prezentat drept un serviciu pentru care trebuie să plătim, mai ales în fața copilului.
Rodica ne-a sunat imediat.
— Deci acum mă pedepsiți? După tot ce am făcut pentru voi?
— Nu te pedepsim, mamă, i-a răspuns Mihai. Dar Daria a venit acasă crezând că a făcut ceva rău fiindcă a băut suc și a folosit prosoape.
— Copiii trebuie să învețe că lucrurile costă!
— Sigur. Dar nu printr-o notă de plată pentru afecțiunea bunicii.
Rodica a închis furioasă.
Trei săptămâni nu ne-a mai sunat. Mihai a încercat de două ori să vorbească cu ea, însă răspundea scurt și spunea că nu are nevoie de nimeni.
Nu i-am interzis Dariei să vorbească despre bunica ei. Când ne întreba, îi spuneam că bunica este supărată și că adulții trebuie să rezolve neînțelegerea.
Într-o duminică, Rodica a venit la noi cu o pungă de mere din curtea căsuței. Nu o mai văzusem de aproape o lună.
Daria a alergat spre ea.
— Bunico! Când mai mergem la lac?
Rodica s-a aplecat și i-a mângâiat părul.
— Nu pentru o vreme, draga mea.
— De ce? Am promis că nu mai cer suc.
Soacra mea a încremenit. S-a uitat spre noi, apoi din nou la Daria.
— Nu din cauza ta, iubita mea. Bunica a făcut o greșeală.
— Ce greșeală?
— Am vorbit despre bani într-un fel care te-a făcut să crezi că ești o povară. Îmi pare rău. Tu nu trebuie să plătești pentru că stai cu mine.
Daria a îmbrățișat-o, iar Rodica a început să plângă.
După ce fetița a plecat în camera ei, am rămas noi trei în sufragerie.
— Am găsit banii în cont, a spus Rodica. M-am uitat de multe ori la transferul acela. Și mi-am dat seama că am reușit să vă fac să mă plătiți pentru un weekend pe care eu însămi îl cerusem.
— De ce ai făcut asta, mamă? a întrebat Mihai.
— De când a murit tatăl tău, mă tem mereu că nu-mi ajung banii. Am început să notez fiecare cheltuială. Dar adevărul este că am vrut și să vă demonstrez cât valorează ajutorul meu.
— Puteai să ne spui că îți este greu, i-am răspuns. Te-am fi ajutat. Dar nu trebuia să o implici pe Daria.
Rodica a încuviințat.
— Știu. Am greșit.
A scos din geantă un plic și l-a pus lângă Mihai.
— Sunt cei 950 de lei. Vreau să vi-i dau înapoi.
— Mamă, nu trebuie să cumperi iertarea noastră, i-a spus el.
— Nu pentru asta îi dau. Nu trebuia să-i cer în felul acela.
Am acceptat banii, dar i-am explicat că regula privind nopțile petrecute fără noi rămâne valabilă până când vom avea din nou încredere.
Rodica nu s-a împotrivit.
În lunile următoare, a început să vină în vizită fără să aducă vorba despre cheltuieli. Uneori mergeam împreună în parc, alteori o invitam la noi. Când avea nevoie de ajutor financiar, discuta direct cu Mihai.
Într-o după-amiază, Daria a rugat-o să-i povestească din nou despre stârcul văzut lângă lac. Rodica i-a adus un album cu fotografii din acel weekend.
Pe ultima pagină lipise un bilețel scris de mână.
— Ce scrie aici, bunico? a întrebat Daria.
Rodica a citit cu voce tare:
— O zi frumoasă cu nepoata mea: de neprețuit.
Daria a zâmbit și i-a arătat fotografia preferată, cea în care stăteau amândouă pe ponton.
Am privit-o pe Rodica. Nu uitasem nota de plată și nici lacrimile fetiței din mașină. Dar vedeam că încerca să repare ce stricase.
Nu am reluat imediat weekendurile la lac. Am început cu vizite de câteva ore, în care mergeam și noi. Rodica a respectat fiecare înțelegere, fără reproșuri.
Iar când Daria a întrebat din nou dacă poate dormi la bunica, am putut să-i răspundem că vom hotărî împreună, fără teamă că la întoarcere o va aștepta o altă notă de plată.