Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Înainte să mă căsătoresc cu Andrei, eu am fost consilier juridic într-o instituție militară, am spus, așezând documentul pe masa din fața mea.
Andrei a ridicat brusc privirea. Rodica s-a aplecat spre Gheorghe, încercând să înțeleagă ce auzise.
— Asta nu schimbă nimic! a intervenit Andrei. N-ai mai lucrat acolo de ani întregi!
Judecătoarea i-a cerut să nu mă întrerupă.
— Am absolvit Facultatea de Drept, am lucrat șapte ani în domeniul juridic și am părăsit instituția înainte de căsătorie, am continuat. Ulterior, am desfășurat activități independente de consultanță și organizare administrativă, în limitele legii.
Am prezentat documentele privind studiile, experiența profesională și veniturile declarate în ultimii ani.
Avocatul lui Andrei a răsfoit copiile pe care le depusesem la dosar.
— Clientul meu nu ne-a comunicat aceste informații, a spus el, vizibil surprins.
— Pentru că nu sunt relevante! a izbucnit Andrei.
— Sunt relevante pentru afirmația că nu am muncit și nu am contribuit la căsnicie, am răspuns. Dar nu cer să fie împărțite bunurile astăzi.
Judecătoarea a precizat că obiectul cauzei era divorțul și că eventualele pretenții patrimoniale urmau să fie soluționate separat, dacă nu ajungeam la o înțelegere.
Andrei a oftat nemulțumit. Se așteptase să mă vadă speriată, nu să discut calm despre documente și proceduri.
— Doamnă președinte, sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, am spus. Nu contest că relația noastră s-a încheiat. Contest doar susținerea că aș fi acceptat convenția propusă de soțul meu.
Avocatul lui Andrei a confirmat că documentul nu purta semnătura mea.
În timpul ședinței, Rodica a încercat să-i șoptească ceva fiului ei. Judecătoarea i-a atras atenția să păstreze liniștea.
La final, instanța a rămas în pronunțare asupra cererii de divorț, iar noi am ieșit pe hol.
Andrei m-a ajuns din urmă.
— De ce n-ai spus niciodată că ai lucrat într-o instituție militară?
— Ți-am povestit despre studiile mele și despre serviciul de dinainte să ne căsătorim. N-ai fost interesat să afli mai mult.
— Nu știam că ai asemenea pregătire.
— Știai că am terminat Dreptul. Dar pentru tine eram doar femeia care îți organiza mesele și îți călca hainele.
Rodica s-a apropiat, vizibil iritată.
— Nu înțeleg de ce ai făcut spectacolul ăsta. Dacă erai atât de pricepută, de ce ai stat acasă?
Am privit-o fără să ridic vocea.
— Pentru că fiul dumneavoastră mi-a cerut să-mi reorganizez munca în jurul afacerii lui. Și pentru că am crezut că într-o căsnicie ne sprijinim reciproc.
— Andrei te-a întreținut! a replicat ea.
— Atunci să lăsăm documentele să arate ce a plătit fiecare.
Am plecat înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă.
În săptămânile următoare, Andrei a încercat să mă convingă să accept cei 15.000 de lei. Mi-a spus că un partaj ar dura mult și că amândoi am pierde bani.
— Putem încheia totul fără alte procese, Mara.
— Putem, dacă propunerea este corectă. Dar nu voi semna că renunț la bunuri pe care le-am dobândit împreună.
Am apelat la un avocat specializat în dreptul familiei pentru procedura de partaj. Faptul că aveam pregătire juridică nu însemna că trebuia să gestionez singură fiecare etapă.
Împreună am verificat actele apartamentului, extrasele bancare și documentele privind achizițiile făcute în timpul căsătoriei.
Apartamentul fusese cumpărat după nuntă, prin credit, iar ratele fuseseră achitate în principal din veniturile lui Andrei. Însă eu contribuisem la avans cu 45.000 de lei din economiile mele anterioare căsătoriei.
Păstrasem documentele bancare care arătau proveniența și transferul banilor.
În plus, plătisem mobilierul, o parte dintre renovări și numeroase cheltuieli ale gospodăriei din veniturile mele independente.
Nu erau sume spectaculoase, dar erau reale și verificabile.
Mai exista ceva ce Andrei ignorase: munca domestică și sprijinul oferit familiei aveau importanță în evaluarea contribuțiilor soților, chiar dacă nu apăreau pe un fluturaș de salariu.
Timp de șapte ani, organizasem gospodăria, îl ajutasem pe Andrei cu deplasările profesionale și îi însoțisem părinții la consultații medicale.
Nu ceream să fiu plătită retroactiv pentru fiecare lucru făcut. Voiam doar să nu fie șters din povestea căsniciei noastre.
Când avocatul meu a transmis propunerea de partaj, Andrei a reacționat furios.
— Vrei jumătate din tot ce am muncit eu să construiesc?
— Vreau o împărțire legală și corectă. Nu îți cer firma, nu îți cer bunurile personale și nu vreau nimic ce nu mi se cuvine.
— Mama spune că încerci să profiți de mine.
— Mama ta nu a fost căsătorită cu mine. Noi doi trebuie să rezolvăm asta.
Au urmat câteva luni de negocieri. S-au evaluat apartamentul, mobilierul și celelalte bunuri comune, ținând cont și de creditul rămas de achitat.
Andrei voia să păstreze apartamentul. Eu nu aveam niciun motiv să mă opun, dacă primeam o compensație echitabilă.
În cele din urmă, am ajuns la o înțelegere: Andrei păstra apartamentul și își asuma plata creditului, cu acordul băncii pentru modificările necesare. Eu primeam 185.000 de lei, sumă stabilită după evaluarea bunurilor, a datoriilor și a contribuțiilor documentate.
Am semnat actele la notar, după ce avocații au verificat clauzele.
Nu câștigasem totul. Nici nu urmărisem asta. Obținusem însă o parte corectă din ceea ce construiserăm împreună.
Cu banii primiți și cu economiile rămase, mi-am cumpărat un apartament mic, într-un bloc liniștit. Am revenit la un program de lucru mai apropiat de pregătirea mea, colaborând cu firme care aveau nevoie de servicii administrative și juridice pentru care eram autorizată.
Într-o după-amiază, Rodica m-a sunat pentru prima dată după divorț.
— Mara, am găsit niște documente medicale vechi. Tu știai unde le țineam. Nu reușesc să dau de ele.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Sunt într-un dosar verde, în dulapul de pe hol, pe raftul de sus. Le-am pus acolo după ultima consultație a lui Gheorghe.
— A, da. Le-am găsit.
A ezitat înainte să închidă.
— Nu mi-am dat seama câte lucruri făceai pentru noi.
— Le făceam pentru că eram o familie, Rodica. Nu pentru că nu aveam altceva de făcut.
Nu mi-a cerut iertare. Dar nici nu a mai râs.
Câteva zile mai târziu, am primit prin poștă hotărârea definitivă de divorț. Am așezat-o într-un sertar, lângă documentele noului apartament.
Mi-am amintit de dimineața în care Rodica îmi spusese că voi pleca de la judecătorie cu mâna goală.
Nu plecasem cu averea lui Andrei și nici cu dorința de a mă răzbuna.
Plecasem cu drepturile respectate, cu munca recunoscută și cu libertatea de a-mi construi din nou viața.
Iar mapa albastră, de care râseseră în holul judecătoriei, stătea acum pe biroul meu. Nu mai aveam nevoie să o deschid ca să demonstrez cuiva cine sunt.