Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a tăcut. Îi auzeam respirația în telefon, dar nu găsea nimic să-mi răspundă.
— Mamă, nu-ți cer să te cerți cu sora ta. Vreau doar să înțelegi de ce m-a durut.
— Cristina, eu am crezut că, dacă nu mai vorbim despre nuntă, o să treacă supărarea.
— Pentru voi a trecut. Eu am rămas cu ea. Și acum îmi cereți să mă port ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
— Doina e speriată din cauza analizelor. Nu puteai să o primești măcar două nopți?
Am privit spre canapeaua extensibilă din sufragerie. Acolo dormiseră mătușa și unchiul meu de fiecare dată când avuseseră treabă în oraș.
— Aș fi putut, mamă. Dar nu vreau să mai fiu căutată numai când cineva are nevoie de apartamentul meu.
— O să spună toți că ești răzbunătoare.
— Știu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să accept.
Am închis telefonul și am rămas multă vreme pe canapea. O parte din mine voia să o sune pe Doina și să-i spună să vină. Așa făcusem întotdeauna: cedam ca să nu supăr pe nimeni.
De data aceasta, am deschis telefonul și am căutat două pensiuni aflate aproape de clinica unde avea programare. Una costa 180 de lei pe noapte, cealaltă 220. Am verificat dacă aveau camere disponibile și i-am trimis mătușii datele de contact.
Mi-a răspuns după câteva minute.
— Frumos din partea ta, Cristina. Mă trimiți să dorm printre străini.
— Îți trimit variante de cazare. Nu te las fără ajutor, dar nici nu te pot primi.
— Să nu te mai aștepți să fac ceva pentru tine!
N-am mai răspuns.
În seara aceea, pe grupul familiei au început din nou reproșurile. Unchiul Petre scria că boala trebuie să fie mai presus de supărări. O verișoară mă numea nerecunoscătoare, iar Ioana spunea că nu înțelege de ce transform o nuntă într-un conflict atât de mare.
Am început să scriu un mesaj lung. Am șters primele două variante, fiindcă erau pline de furie.
În cele din urmă, am trimis ceva simplu.
“La nuntă ați hotărât că prezența mea ar crea probleme și ați preferat să nu mă invitați. Nu v-am cerut să schimbați nimic. Dar nici voi nu puteți decide când sunt parte din familie și când trebuie să dispar. Nu găzduiesc pe nimeni săptămâna aceasta. I-am trimis Doinei variante de cazare aproape de clinică.”
Au urmat câteva răspunsuri, dar nu le-am mai citit în seara aceea.
A doua zi, mama m-a sunat din nou.
— Cristina, Doina spune că nu poate să creadă că ai ajuns să te porți așa cu ea.
— Mamă, i-am trimis două variante de cazare. Nu o las pe drumuri.
— Dar are familie aici. Nu e același lucru să stai la pensiune.
— Nici pentru mine n-a fost același lucru să văd fotografiile de la nunta Ioanei și să aflu că toți știați, numai eu nu.
— Iar începi cu nunta? Nu poți să treci odată peste?
Mi-am mușcat buza. Încercam să nu ridic vocea.
— Nu e despre o petrecere, mamă. E despre faptul că ați hotărât că eu sunt problema. Că Radu putea să fie acolo, iar eu trebuia să dispar ca să nu stric atmosfera.
— Ioana a vrut liniște în ziua ei.
— Și eu am vrut liniște când am divorțat. Dar atunci mi-ați spus să nu fac scandal și să nu afle lumea că am rămas cu ratele.
Mama a oftat.
— Nu e același lucru, Cristina.
— Știu că nu e. Nu încerc să compar necazurile. Vreau doar să înțelegi că și ce mi s-a întâmplat mie a contat.
Nu mi-a răspuns. După câteva secunde, mi-a spus că trebuie să închidă.
Am rămas cu telefonul în mână. Mă durea mai mult reacția ei decât toate mesajele primite de la celelalte rude.
Nu îi cerusem să aleagă între mine și sora ei. Nu îi cerusem să se certe cu Doina sau să-i refuze ajutorul. Voiam doar să nu mai hotărască în locul meu ce trebuie să accept.
Marți, Doina și unchiul Petre au venit pentru programările medicale. S-au cazat la una dintre pensiunile pe care le găsisem.
Am aflat de la mama că miercuri Doina fusese la consultație, iar joi făcuse analizele recomandate.
Nu m-am dus să-i întâmpin. Nu i-am invitat la mine și nici nu le-am oferit cheia apartamentului.
Dar joi seara i-am trimis mătușii un mesaj.
— Sper că au decurs bine investigațiile. Cum te simți?
Mi-a răspuns după aproape o oră.
— Mai avem de așteptat rezultatele.
Atât. Nu știam dacă era încă supărată sau pur și simplu obosită după zilele petrecute la clinică.
Nu am insistat. Îi doream să fie sănătoasă, chiar dacă nu mai puteam să mă port ca înainte.
În seara aceea, Ioana mi-a scris separat.
— Cristina, trebuia să-ți spun eu din timp că nu te invit. Mama a insistat că e mai bine așa, dar hotărârea a fost și a mea. Îmi pare rău.
Am citit mesajul de câteva ori.
Nu îmi spusese că exagerez. Nu îmi ceruse să uit și nici nu încercase să dea toată vina pe Doina.
Pentru prima dată, Ioana recunoștea că mă rănise.
— Apreciez că mi-ai spus, Ioana. Dar m-a durut foarte tare. Nu pot să mă prefac că totul e bine de mâine.
— Înțeleg. Nu-ți cer asta.
Am început să plâng după ce am pus telefonul jos. Stăteam pe marginea patului, cu nasul înfundat, încercând să mă liniștesc.
Nu era un plâns care să mă elibereze de toate supărările. Era doar durerea pe care o ținusem în mine de la nuntă.
Mi-am amintit cât de apropiate fuseserăm când eram mai tinere. Cum o ajutasem să-și găsească serviciu, cum îi împrumutasem bani pentru renovare și cum crezusem că vom rămâne mereu aproape.
Nu cerusem să fie exclus Radu de la nuntă. Nu cerusem nimănui să aleagă între noi. Aș fi putut să stau la altă masă, să salut politicos și să plec dacă m-aș fi simțit rău.
Dar nimeni nu îmi dăduse posibilitatea să decid singură.
Mă gândisem de multe ori și la mama. Știuse unde merge când îmi ceruse să-i cumpăr o bluză pentru o ieșire. Nu-mi spusese că era vorba despre nunta Ioanei.
Poate crezuse că mă protejează. Poate voise doar să evite discuțiile neplăcute. Dar tăcerea ei mă făcuse să mă simt și mai singură.
În zilele următoare, viața și-a reluat cursul obișnuit. Mergeam la serviciu, făceam cumpărături și încercam să achit ratele rămase după divorț.
Nu am ieșit din grupul familiei, dar nici nu am mai răspuns fiecărui reproș. Nu voiam să-mi petrec serile explicând de ce aveam dreptul să refuz oaspeți în propria casă.
Cu Ioana am mai schimbat câteva mesaje. Nu ne-am întors la apropierea de dinainte, însă nu i-am respins scuzele.
Cu Doina lucrurile au rămas reci. Nu am primit alte vești despre rezultatele analizelor și nu am presupus că totul era bine doar pentru că se întorsese acasă.
Mama continua să mă sune, dar discuțiile noastre ajungeau uneori în același punct. Ea credea că ar fi trebuit să las supărarea deoparte, iar eu încercam să-i explic că nu era vorba despre răzbunare.
Într-o seară, după ce am terminat curățenia, am desfăcut canapeaua din sufragerie ca să scutur husa. M-am uitat la pernele puse frumos și mi-am imaginat cum ar fi fost dacă Doina și Petre ar fi dormit acolo.
Probabil aș fi pregătit așternuturile, aș fi făcut cumpărături și aș fi plecat la serviciu lăsându-le cheia. Seara i-aș fi întrebat cum a fost la medic.
Și poate nimeni nu ar mai fi pomenit vreodată de nunta Ioanei.
Am strâns canapeaua și am rămas câteva clipe în mijlocul camerei.
Mama încă spune că aș fi putut să-i primesc două nopți. Uneori mă întreb și eu. Mai ales când strâng canapeaua pe care n-a dormit nimeni.
Dar dacă aș fi spus iar da, cine ar fi înțeles că acel nu mă costase ceva?
Încă îmi iubesc familia. Doar că nu mai știu de ce iubirea mea trebuie dovedită mereu prin lucrurile pe care le înghit.