Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata s-a așezat la loc, cu telefonul strâns în palmă. Îl vedeam cât de greu îi era să nu-l sune pe Radu, dar mi-a respectat rugămintea.
— Bine, fata tatei. Nu-l sun. Spune-ne doar cu ce putem să te ajutăm.
Atunci am început să plâng cu adevărat. Nu mai trebuia să mă prefac că sunt puternică în fața lor.
Mama m-a cuprins în brațe, iar tata s-a dus în bucătărie să încălzească mâncarea adusă de acasă.
— Rămânem cât ai nevoie, mi-a spus mama. Nu trebuie să treci singură prin toate astea.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, le-am arătat părinților facturile și ratele care urmau să fie plătite.
— Radu a promis că trimite bani, am spus. Dar nu știu când și nici cât.
Tata a privit documentele, apoi a pus mâna peste a mea.
— Vedem noi cum facem. Important este să-ți continui tratamentul.
Părinții mei trăiau din pensii modeste. Știam că nu le era ușor să mă ajute, iar gândul acesta mă apăsa aproape la fel de tare ca datoriile.
Mama a plătit întreținerea din banii pe care îi pusese deoparte pentru o lucrare dentară. Când am aflat, am încercat să-i dau înapoi.
— Mamă, nu pot să accept. Știu că aveai nevoie de tratamentul acela.
— O să mă ocup și de dinți. Acum ai tu nevoie de ajutor.
Tata venea dimineața să-l ducă pe Vlad la grădiniță. În zilele în care mergeam la spital, mă însoțea și aștepta până terminam.
Uneori eram atât de slăbită, încât mă ajuta să-mi leg șireturile. Întorceam capul ca să nu mă vadă plângând.
Nu-mi era rușine de părinții mei. Îmi era rușine că ajunsesem să depind din nou de ei, după atâția ani în care le spusesem că mă descurc.
— Ioana, mi-a spus tata într-o dimineață, când erai mică, eu te țineam de mână ca să înveți să mergi. Acum te sprijin din nou. Nu trebuie să-ți fie rușine pentru asta.
Am încercat să zâmbesc, dar mi-au dat lacrimile.
Cu Radu vorbeam aproape numai despre copii și bani. Îmi trimitea câte 300 sau 500 de lei, când își amintea, iar la telefon repeta că și lui îi era greu.
— Am și eu cheltuieli, Ioana. Nu pot să-ți dau tot salariul.
— Nu-ți cer tot salariul. Îți cer să contribui la întreținerea copiilor tăi.
De cele mai multe ori, discuția se termina cu el închizând telefonul.
Într-o zi, după tratament, m-am oprit lângă automatul de cafea din spital. Aveam câteva monede în palmă și nu reușeam să mă hotărăsc dacă să-mi cumpăr ceva de băut sau să plec direct acasă.
Am început să plâng fără să mă pot opri.
— Ți-e rău? m-a întrebat o femeie care aștepta lângă mine.
Am clătinat din cap.
— Mi-e frică să merg acasă.
Femeia se numea Mariana și avea 46 de ani. Urma și ea un tratament oncologic.
S-a așezat lângă mine și m-a ascultat. Nu mi-a spus să fiu puternică și nici că totul va fi bine.
— Uneori e suficient să trecem de ziua de astăzi, mi-a spus.
Mariana m-a adăugat într-un grup de sprijin cu alte femei care treceau prin tratamente asemănătoare.
Vorbeam despre analize, despre efectele medicamentelor și despre nopțile în care orice durere ne speria.
Dar vorbeam și despre lucruri obișnuite. Despre copii, rețete simple și zilele în care nu aveam putere nici să ne ridicăm din pat.
Uneori primeam doar un mesaj scurt.
— Ioana, ai reușit să mănânci ceva astăzi?
Și, pentru prima dată după plecarea lui Radu, nu mă mai simțeam atât de singură.
Într-o joi, Elena, una dintre femeile din grup, mi-a adus o oală cu supă. O întâlnisem doar de două ori.
A rămas cu Vlad până când mama s-a întors de la cumpărături, iar eu am putut să dorm câteva ore.
Când m-am trezit și l-am auzit pe băiat râzând în bucătărie, am plâns de ușurare.
Între timp, Radu începuse să-și anuleze tot mai des întâlnirile cu copiii.
Într-o sâmbătă, Ana l-a așteptat îmbrăcată aproape două ore.
— Tata a spus că vine la zece, mi-a repetat.
La unsprezece și jumătate, Radu a trimis un mesaj că intervenise ceva.
Fetița și-a scos pantofii și s-a închis în cameră.
A doua oară s-a întâmplat aproape la fel.
Atunci am hotărât că nu voi mai inventa scuze în locul lui.
— Dacă promiți că vii, trebuie să-i anunți tu când nu poți, i-am spus. Eu nu mai vreau să o văd pe Ana așteptând lângă ușă.
Radu s-a supărat, dar nu mi-am schimbat hotărârea.
După câteva luni, am mers la o avocată și am început demersurile pentru divorț, stabilirea locuinței copiilor și a pensiei de întreținere.
Am ieșit din biroul ei tremurând. Mă speriau cheltuielile și toate lucrurile pe care urma să le rezolv.
Dar nu mai puteam să-mi organizez viața și tratamentul după promisiunile lui Radu.
Au urmat luni grele. Am terminat ședințele de chimioterapie, apoi am trecut prin operație și prin tratamentele recomandate de medici.
Unele zile erau mai bune, altele mă lăsau fără putere.
La controalele de după tratament, rezultatele au început să fie încurajatoare. Medicul mi-a explicat că trebuia să continui monitorizarea și să respect planul stabilit.
Nu mi-a promis că nu voi mai avea niciodată probleme. Iar eu încă simțeam cum mi se înmoaie genunchii înaintea fiecărui rezultat.
Dar am început să-mi recapăt treptat puterile.
M-am întors la serviciu cu un program adaptat posibilităților mele și am discutat cu banca despre reeșalonarea ratelor.
Duminica făceam lista de cumpărături. Ana încerca uneori să calculeze cât ne rămânea pentru ceva dulce.
— Lasă socotelile în grija mea, iubita mea. Tu ai voie să fii copil.
Nu aveam o viață ușoară, dar începusem să ne găsim un ritm.
La aproape un an de la plecarea lui Radu, într-o sâmbătă dimineață, cineva a sunat la ușă.
Copiii erau la părinții mei.
Am deschis și l-am văzut pe fostul meu soț ținând un buchet de flori.
— Ioana, putem vorbi?
L-am lăsat să stea în hol.
— Am greșit, a început. M-am speriat de tot ce se întâmpla. Nu am știut cum să mă descurc.
Nu am spus nimic.
— Cu Alina s-a terminat. Mi-am dat seama ce am pierdut. Vreau să ne refacem familia.
M-am uitat la buchetul din mâna lui. Erau flori pe care nici măcar nu le preferam.
— Când nu veneai să-i vezi pe copii, tot speriat erai?
A lăsat privirea în jos.
— Știu că am greșit. Dar nu poți să mă pedepsești toată viața.
— Nu te pedepsesc, Radu.
— Atunci lasă-mă să mă întorc. Putem începe din nou.
Am privit spre sufragerie, unde Ana își lăsase caietele pe masă, iar Vlad construise un turn din cuburi.
În casa aceea plânsesem, mă speriasem și mă luptasem să pot continua tratamentul. Tot acolo învățasem să cer ajutor și să-mi cresc copiii fără să aștept în fiecare zi întoarcerea lui.
— Nu mai vreau să fiu soția ta, i-am spus.
Radu a rămas nemișcat.
— Dar eu vreau să fiu din nou lângă voi.
— Poți să fii un tată prezent. Poți să-ți respecți promisiunile, să-i vezi pe copii și să contribui la creșterea lor. Dar nu te vei muta înapoi.
— Nici măcar nu-mi dai o șansă?
— Șanse ai avut când Ana te aștepta îmbrăcată pe hol. Când Vlad întreba de ce nu mai vii. Când eu mergeam la tratament și nu știam dacă voi avea bani să plătesc întreținerea.
A încercat să mai spună ceva, dar s-a oprit.
— Îmi pare rău, Ioana.
— Și mie.
A lăsat florile pe un dulap de lângă ușă și a plecat.
După ce am închis, m-am așezat pe canapea și am plâns. Nu pentru că mă răzgândisem, ci pentru că încă mă durea tot ce pierduserăm.
Apoi mi-am șters ochii, mi-am luat geaca și am mers să-i iau pe copii de la părinții mei.
Viața mea nu devenise perfectă. Aveam în continuare controale medicale, griji pentru bani și zile în care oboseala mă copleșea.
Dar nu mai eram femeia care stătuse lângă ușă, rugându-și soțul să nu plece.
Încă mă întreb dacă voi reuși vreodată să-l iert cu totul pe Radu.
Dar trebuie oare să primești un om înapoi ca să dovedești că nu-l mai urăști?