Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Te-am auzit atunci, a repetat mama Elena, privindu-mă din pat. Am auzit ce i-ai spus lui Andrei în seara aniversării voastre.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Îmi pare rău. Eram obosită și am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun.
— Nu pentru asta te-am chemat, Cristina. Adu-ne câte o cafea și stai puțin cu mine.
Am ajutat-o să se ridice, apoi am mers împreună până în bucătărie. S-a așezat încet, sprijinindu-și mâna stângă pe un prosop împăturit.
— Când Andrei era mic, eu lucram la o fabrică de confecții, a început ea. Ziua coseam acolo, iar seara mai luam de lucru acasă. Banii abia ne ajungeau pentru mâncare și rate.
Am pus cănile pe masă și m-am așezat în fața ei.
— Tatăl lui câștiga puțin. Uneori adormeam îmbrăcată, cu hainele neterminate lângă mine. Andrei venea și mă acoperea cu o pătură.
Știam că mama Elena muncise mult. Dar nu o auzisem niciodată povestind atât de amănunțit despre acei ani.
— Într-o iarnă, i-am spus că nu-i pot cumpăra ghete noi până la salariu. N-a protestat. Abia după câteva zile am văzut că avea încălțămintea ruptă și că îi intrase apă în ea.
Vocea i s-a schimbat.
— Nici atunci nu mi-a cerut nimic. Știa că nu aveam de unde.
A privit spre fereastră, apoi a continuat:
— Acum cred că încearcă să-mi cumpere toate ghetele pe care nu i le-am putut lua atunci.
Am rămas tăcută. Pentru prima dată, comportamentul lui Andrei începea să capete un alt înțeles.
— Dar eu nu-i cer să stea mereu lângă mine, Cristina. Uneori îl chem pentru că mi-e frică să nu cad. Alteori, recunosc, îl chem fiindcă mi-e urât să stau singură.
Și-a privit mâna slăbită.
— Înainte făceam totul singură. Acum mă sperii când trebuie să ajung până la baie. Și câteodată uit că voi aveți și viața voastră.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Mamă Elena, eu nu vreau să plecați de la noi. Dar mă simt singură chiar și când Andrei este acasă.
— Știu, draga mea. Te văd cum alergi de dimineață până seara. Numai că mi-a fost rușine să te întreb dacă mai poți.
Atunci am început să plâng. I-am povestit despre serbarea Marei, despre aniversarea ratată și despre serile în care stăteam câte zece minute în fața blocului înainte să urc în apartament.
— Uneori mă gândesc să plec câteva zile la sora mea. Apoi mă simt vinovată că vreau să vă las singuri.
— Nu trebuie să-ți fie rușine că ai obosit, mi-a răspuns. Nici eu nu vreau să ajung motivul pentru care vă pierdeți unul pe altul.
Am băut cafeaua împreună. Nu ne-am îmbrățișat și nici nu am pretins că toate problemele dispăruseră. Dar pentru prima dată după șapte luni vorbisem deschis.
În seara aceea, după ce Mara a adormit, mama Elena l-a rugat pe Andrei să vină în sufragerie. M-am așezat și eu lângă ei.
— Trebuie să schimbăm ceva, a început soacra mea.
Andrei s-a uitat îngrijorat la ea.
— Te simți rău, mamă?
— Nu. Tocmai despre asta vreau să vorbim. Nu trebuie să crezi că de fiecare dată când te chem este o urgență.
— Dar dacă ai nevoie de ajutor?
— Atunci îți spun. Dar uneori pot să încerc și singură lucrurile pe care mi le-a arătat kinetoterapeutul.
Andrei s-a întors spre mine.
— Deci acum sunt vinovat că am grijă de mama?
Am inspirat adânc.
— Nu, Andrei. Dar nu pot să fiu singura care are grijă de restul familiei.
— Știi foarte bine că mama nu se poate descurca singură!
— Știu. Tocmai de aceea avem nevoie de mai mult ajutor, nu doar să muncim până nu mai putem.
— Nici mie nu-mi face bine să sari înainte să încerc, l-a întrerupt Elena. Mă faci să cred că sunt mai neputincioasă decât sunt.
Andrei a rămas cu privirea în podea.
— Dacă pățești ceva când nu sunt lângă tine?
Vocea i s-a frânt. Și-a acoperit fața cu palmele și a început să plângă în liniște.
— Când m-au sunat de la spital și mi-au spus că ai făcut accident vascular, am crezut că te pierd. Nu pot să scap de frica asta.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
— Știu că ți-e frică. Dar nici Mara, nici eu nu putem trăi mereu pe ultimul loc.
— Nu mi-am dat seama cât de rău am ajuns, a murmurat.
— Nici eu nu ți-am spus la timp cât de obosită sunt. Am tot așteptat să observi singur.
Am discutat până târziu, fără să găsim o soluție pentru fiecare problemă. Dar am hotărât să nu mai lăsăm lucrurile să meargă de la sine.
A doua zi, am sunat-o pe Ioana, sora lui Andrei. I-am explicat că aveam nevoie de ajutor concret, nu doar de vizite scurte în care să ne întrebe cum ne descurcăm.
— Pot veni două sâmbete pe lună, mi-a spus. Stau cu mama câteva ore, iar voi vă puteți ocupa de ce aveți nevoie.
Am acceptat imediat.
Am discutat și cu kinetoterapeutul despre activitățile pe care mama Elena le putea face singură, în siguranță. Ne-a explicat ce exerciții să continuăm și când avea nevoie de sprijin.
Andrei a început să o încurajeze să facă lucrurile pe care le putea realiza, fără să intervină la fiecare mișcare.
Nu era ușor pentru niciunul dintre ei. Uneori Elena se speria și îl chema, iar el se ridica imediat. Dar învățau amândoi să deosebească o nevoie reală de teama că s-ar putea întâmpla ceva.
Am reorganizat și treburile casei. Andrei a preluat o parte dintre cumpărături și temele Marei, iar eu nu am mai încercat să fac singură totul.
La următoarea serbare, Andrei a fost acolo. Mara l-a văzut în sală și i-a făcut cu mâna înainte să înceapă.
Nu am uitat cât de tristă fusese la serbarea precedentă, dar m-am bucurat că de data aceasta nu mai privea spre un scaun gol.
Au existat și zile grele. Uneori mama Elena avea nevoie de mai mult ajutor. Alteori ne certam pentru bani sau pentru că Andrei revenea la obiceiul de a lăsa totul baltă când îl striga.
Încă îi spuneam când mă simțeam dată la o parte. Iar el încă se închidea uneori în el.
Dar nu mai eram singura care observa că avem o problemă.
Săptămâna trecută, Ioana a venit să stea câteva ore cu mama Elena. Andrei m-a găsit în dormitor, împăturind niște haine.
— Cristina, vrei să ieșim puțin?
M-am uitat surprinsă la el.
— Unde?
— Până la brutărie și înapoi. Putem să luăm și o cafea pe drum.
Nu era o invitație spectaculoasă. Nu aveam rezervare la restaurant și nici planuri pentru un weekend romantic.
Dar era prima dată după multe luni când Andrei mă întreba dacă vreau să petrecem timp împreună, fără să fie nevoie să-i amintesc eu.
— Da, i-am răspuns. Lasă-mă doar să-mi iau geaca.
Am ieșit din apartament ținându-ne de mână. Am mers încet, am cumpărat pâine și am băut cafeaua pe o bancă.
Am vorbit despre Mara, despre serviciu și despre lucrurile pe care am vrea să le facem când vom avea mai mult timp.
Nu știu dacă vom reuși să păstrăm mereu echilibrul acesta. Mama Elena este încă bolnavă, recuperarea durează, iar responsabilitățile nu au dispărut.
Dar am înțeles că pot să am grijă de ea fără să renunț la mine și că pot să-mi iubesc soțul fără să tac atunci când mă simt singură.
Încă învăț să nu-mi cer scuze pentru faptul că am și eu nevoie de el.
Și mă întreb câți dintre noi așteptăm să ajungem la capătul puterilor înainte să avem curajul să spunem asta.