Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas multă vreme în sufragerie, cu fotografia lui Gheorghe în poală. Cătălin îmi spusese că, după mutare, ar fi mai bine să stăm departe unii de alții. Nu mă durea că voia să plece. Mă durea că ajunsese să creadă că prezența mea îi încurca viața.
În seara aceea, Mihaela, fiica mea, m-a sunat.
— Mamă, ce ai? Te aud schimbată.
Am încercat să schimb vorba, dar Mihaela mă cunoștea prea bine.
I-am povestit despre mușama, despre fotografia tatălui ei și despre hotărârea lui Cătălin de a se muta.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Nu voiam să vă cert între voi.
— Nu trebuie să ne certăm ca să-ți spun că nu este drept ce se întâmplă.
A doua zi, Mihaela a venit să mă vadă. Avea 34 de ani, era căsătorită și locuia în apartamentul ei.
A privit mușamaua cu flori albastre, apoi fotografia tatălui nostru de pe comodă.
— Știi, mamă, că eu îmi amintesc când a cumpărat tata mușamaua asta?
— Erați mici. Nu credeam că mai ții minte.
— Țin minte că a întins-o pe masă și a spus că avem flori chiar și când afară ninge.
Mi-au dat lacrimile.
— Exact asta a spus.
Mihaela mi-a strâns mâna.
— Nu trebuie să arunci amintirile ca să faci loc altcuiva.
În săptămânile următoare, Cătălin și Bianca au început pregătirile pentru mutare.
Găsiseră un apartament cu două camere și obținuseră aprobarea pentru un credit ipotecar. Aveau economii, dar le mai lipsea o parte din banii necesari pentru cheltuielile inițiale.
Într-o seară, Cătălin a venit în bucătărie.
— Mamă, am vrut să te întreb ceva. Ne-ai putea împrumuta cinci mii de lei? Îți dăm înapoi când ne mai așezăm.
În sertarul dulapului aveam cinci mii de lei strânși pentru repararea acoperișului. Nu era o sumă mică pentru mine.
— Banii aceia sunt pentru casă, Cătălin.
— Știu, mamă. Dacă nu poți, înțeleg.
— Pot să vă ajut, dar vreau să fie limpede că este un împrumut. Am nevoie să repar acoperișul înainte de iarna viitoare.
— Îți promit că îi dăm înapoi.
Am stabilit împreună cum urma să-mi restituie banii și am notat înțelegerea pe hârtie. Nu pentru că nu îl mai iubeam, ci pentru că învățasem că lucrurile importante trebuie spuse clar.
Bianca mi-a mulțumit scurt. Nu și-a cerut scuze pentru vorbele din bucătărie.
În ziua mutării, am ajutat la împachetat câteva vase. Nu le-am cerut să rămână și nici nu am plâns în fața lor.
Cătălin m-a sărutat pe frunte.
— O să ne fie mai bine tuturor, mamă.
— Sper să vă fie bine, fiule.
După ce au plecat, casa a rămas neobișnuit de tăcută.
În primele săptămâni, Cătălin m-a sunat rar. De obicei, îmi spunea că este ocupat cu serviciul, cu rata și cu lucrurile care mai trebuiau cumpărate pentru apartament.
Au trecut două luni, apoi patru. La început îmi spusesem că au nevoie de timp. După aceea, am încetat să mai găsesc explicații pentru fiecare tăcere.
Mihaela venea duminica și mă ajuta la cumpărături. Încerca să vorbească și cu fratele ei, dar o rugam să nu se certe.
— Mamă, nu poți să-l scuzi la nesfârșit.
— Nu-l scuz, Mihaela. Dar nu vreau să vă pierdeți unul pe altul din cauza mea.
În primăvară, am început să am dureri puternice în partea dreaptă a abdomenului. După consultații și investigații, medicul mi-a recomandat o operație la fiere.
L-am sunat pe Cătălin cu câteva zile înainte.
— Fiule, săptămâna viitoare mă operez.
— E ceva grav, mamă?
— Medicul spune că este o intervenție obișnuită, dar trebuie făcută.
— Eu nu pot lipsi de la serviciu în perioada asta. Vorbește cu Mihaela.
— Am vorbit deja. Vine ea cu mine.
— Bine. Să mă suni după.
Am închis telefonul și am rămas privind peretele.
Nu îi cerusem să renunțe la serviciu. Mi-aș fi dorit doar să mă întrebe când mă internează sau dacă am nevoie de ceva.
Mihaela m-a însoțit la spital. Operația a decurs bine, iar după câteva zile m-am întors acasă, cu recomandarea să evit efortul.
Cătălin trimisese un mesaj scurt. Mihaela era furioasă.
— L-am sunat și i-am spus că nu se poate purta așa!
— Fata mea, te rog. Nu vreau să vă certați.
— Dar tu ai fost mereu lângă noi!
— Știu. Tocmai de aceea nu vreau să transformați grija pentru mine într-un război.
În seara aceea, după ce Mihaela a plecat, am deschis dulapul din bucătărie și am găsit cana preferată a lui Cătălin.
Era o cană albă, cu o dungă verde, din care băuse cafea ani întregi.
Am ținut-o în mâini și am început să plâng.
Nu plângeam după banii împrumutați sau după camerele goale. Plângeam pentru că fiul meu ajunsese atât de departe de mine, deși locuia la numai câteva străzi.
Au trecut opt luni de la mutare.
Într-o joi după-amiază, cineva a sunat la poartă.
Când am ieșit, am văzut-o pe Bianca. Era singură și ținea o pungă cu mere.
— Bună ziua, mamă Elena. Pot să intru?
— Intră, Bianca.
Am condus-o în bucătărie. Mușamaua cu flori albastre era tot pe masă.
Bianca s-a așezat pe marginea scaunului și a privit-o câteva clipe.
— Văd că ați păstrat-o.
— Da. Îmi place.
— Știu acum că avea și o poveste. Mi-a spus Cătălin. Dar nu de aceea am venit.
A lăsat punga cu mere pe masă.
— Am venit să-mi cer iertare.
Nu am răspuns imediat.
— V-am vorbit urât de multe ori, a continuat. Am criticat perdelele, mâncarea, lucrurile dumneavoastră. Și am mutat fotografia soțului fără să vă întreb.
— M-a durut foarte tare lucrul acela, Bianca.
— Știu. Atunci am crezut că vreau doar să fac locuința mai frumoasă. De fapt, voiam să fie totul după gustul meu.
Am întrebat-o ce o făcuse să se răzgândească.
Bianca a oftat.
— Mama mea a venit să stea câteva zile la noi. A început să-mi spună că perdelele sunt urâte, că nu gătesc bine și că arunc banii pe lucruri fără rost.
— Într-o dimineață, mi-a mutat toate vasele din bucătărie. Când i-am spus că mă deranjează, mi-a răspuns că ea știe mai bine cum se ține o casă.
Bianca și-a coborât privirea.
— M-am simțit ca o străină în apartamentul meu. Atunci mi-am amintit de dumneavoastră.
— Și ce ai făcut?
— I-am spus mamei că o iubesc, dar că trebuie să-mi respecte casa. S-a supărat, însă până la urmă am vorbit și ne-am înțeles.
A tăcut puțin, apoi a adăugat:
— Mi-am dat seama că eu nu v-am oferit respectul pe care îl ceream pentru mine. Nu este o scuză. Îmi pare rău.
Am privit-o îndelung.
— Bianca, te cred că îți pare rău. Dar nu pot să mă prefac că lunile acestea nu au existat.
— Nici nu vă cer asta.
— Și Cătălin? El știe că ai venit?
— Știe. Dar i-am spus că trebuie să vorbească singur cu dumneavoastră.
Am pus apa la încălzit și am scos două cești.
Nu era o împăcare deplină. Dar era prima discuție sinceră pe care o aveam de multă vreme.
Duminică, Cătălin a venit împreună cu Bianca.
Stătea în pragul bucătăriei, răsucindu-și verigheta.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva.
— Te ascult, fiule.
— Te-am lăsat singură când trebuia să vorbesc. Am văzut cum te rănea Bianca și am preferat să-ți cer ție să taci.
— Și când am fost la spital, Cătălin?
A coborât capul.
— Atunci am greșit și mai rău. M-am gândit că Mihaela se ocupă de tine și că eu pot să-mi văd de serviciu. Dar trebuia măcar să fiu alături de tine cu o vorbă.
— Nu aveam nevoie să-mi rezolvi toate problemele. Aveam nevoie să simt că îți pasă.
— Îmi pasă, mamă. Numai că m-am purtat de parcă nu mi-ar păsa.
Bianca a rămas tăcută lângă el.
Am pus trei cești pe masă.
— Vă iubesc pe amândoi, le-am spus. Dar, dacă vrem să ne apropiem din nou, trebuie să schimbăm câteva lucruri.
Cătălin a încuviințat.
— Spune-ne.
— Sunteți bineveniți aici. Dar nu mai accept ironii despre casa mea, despre lucrurile mele sau despre felul în care trăiesc.
M-am uitat spre Bianca.
— Dacă vrei să schimbi ceva, mă întrebi. Dacă nu suntem de acord, fiecare își respectă locuința și hotărârile.
— Așa vom face, a răspuns ea.
— Iar dacă apar jigniri, încheiem vizita și vorbim altă dată, când suntem liniștiți.
Cătălin m-a privit.
— Și eu?
— Tu nu trebuie să fii judecător între mine și soția ta. Dar ești răspunzător pentru vorbele tale și pentru momentele în care alegi să taci.
Fiul meu a încuviințat.
— Ai dreptate.
Am vorbit și despre împrumut. Cătălin mi-a arătat că pusese deoparte prima parte din bani și am stabilit când urma să-mi restituie restul, ca să pot repara acoperișul.
Nu am vrut să amestecăm banii cu iertarea. Erau două lucruri diferite, care trebuiau rezolvate fiecare la timpul lui.
În lunile următoare, Cătălin a început să mă sune mai des. Uneori venea să mă ajute prin curte, alteori trecea doar să bem o cafea.
Bianca nu a devenit dintr-odată o altă femeie. Mai făcea observații, dar învăța să se oprească înainte să rănească.
Și eu am învățat să nu consider fiecare părere diferită o jignire.
Într-o duminică, Bianca a venit cu o prăjitură făcută de ea.
A așezat-o pe masa acoperită cu mușamaua albastră și a zâmbit.
— Mamă Elena, sper că nu vă supărați dacă pun farfuria aici.
— Pune-o, mamă. Mușamaua asta a văzut destule mese în familie. Mai încape una.
Cătălin a râs, iar pentru prima dată după multă vreme am simțit că stăteam împreună fără să ne temem de următoarea ceartă.
Fotografia lui Gheorghe era tot pe comodă.
Mușamaua cu flori albastre era tot pe masă.
Dar eu nu mai eram femeia care tăcea de teamă că își va pierde copiii.
Învățasem că poți să-ți iubești familia și să pui limite în același timp.
Iar împăcarea adevărată nu înseamnă să uiți tot ce te-a durut, ci să vezi că oamenii care te-au rănit încep să se poarte altfel.
Casa mea nu devenise mai mare și nici mai frumoasă după gustul altora.
Dar redevenise locul în care puteam sta la propria masă fără să-mi fie rușine de lucrurile pe care le iubeam.