Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bărbatul s-a apropiat de scaunul meu, ținându-l pe Rareș de mână. Băiețelul mă privea cu ochii mari, de parcă nu îndrăznea să creadă că mă găsise.
— Dumneavoastră sunteți tânăra care l-a salvat pe fiul meu? m-a întrebat bărbatul.
Am încuviințat încet.
— Cred că da. S-a întâmplat acum patru luni, lângă o trecere de pietoni.
Rareș a făcut un pas spre mine.
— Eu te țin minte! Aveai o geacă roșie și m-ai împins pe trotuar!
Mi s-au umezit ochii.
— Și eu te țin minte, puiule.
Băiețelul a privit cârjele sprijinite lângă scaun.
— Te-ai făcut bine?
— Încă învăț să mă descurc. Dar sunt mai bine decât la început.
Tatăl lui și-a dus mâna la gură.
— Doamne… Nu am știut ce vi s-a întâmplat după accident.
— Nici eu nu am știut ce s-a întâmplat cu băiețelul. M-am gândit de multe ori la el.
— A scăpat cu câteva vânătăi și o mână fracturată. Acum este bine.
Rareș a ridicat mâna pe care o avusese în ghips.
— Uite! Pot să o mișc iar!
Am râs printre lacrimi.
În autobuz se făcuse liniște. Viorica, femeia care mă certase, stătea lângă bară și ne privea. Bărbatul de cincizeci și doi de ani, care îi ținuse partea, coborâse ochii.
Tatăl copilului s-a prezentat.
— Mă numesc Florin. Am 39 de ani. Vă rog să-mi spuneți cum vă cheamă.
— Andreea.
— Andreea, eu și soția mea am încercat să aflăm cine l-a salvat pe Rareș. Dar când am ajuns la locul accidentului, dumneavoastră fuseseți deja dusă la spital.
Florin s-a uitat din nou la cârjele mele.
— Iar dumneavoastră ați plătit un preț foarte mare.
Nu am răspuns. Nu voiam să transform întâlnirea într-o discuție despre tot ce pierdusem.
Rareș a desfăcut foaia pe care o ținea.
— Am făcut ceva pentru tine!
Era un desen cu două persoane lângă o trecere de pietoni. Un băiețel purta o căciulă albastră, iar lângă el era o fată cu părul lung și două cârje.
Deasupra lor desenase un soare mare. Jos scrisese, cu litere stângace: “Mulțumesc, Andreea!”
— Este foarte frumos, Rareș.
— Tata m-a ajutat să scriu numele după ce mi-a spus cum te cheamă.
Florin a zâmbit trist.
— Am aflat numele dumneavoastră abia ieri, de la un martor al accidentului. Astăzi mergeam la spital să întrebăm dacă vă putem lăsa o scrisoare.
— Mă bucur că ne-am întâlnit.
Florin s-a întors spre Viorica.
— Am auzit ultimele cuvinte pe care i le-ați spus acestei fete. Nu știți prin ce trece un om doar privindu-l.
Femeia în vârstă și-a strâns sacoșa la piept.
— N-am știut că are o asemenea problemă.
— V-am spus că am nevoie să stau jos, am intervenit eu. Nu voiam să povestesc tuturor ce mi s-a întâmplat.
Viorica a coborât privirea.
— Aveți dreptate. M-am grăbit să judec.
Bărbatul care o susținuse a făcut un pas spre mine.
— Domnișoară, îmi pare rău. Am vorbit fără să știu.
— Vă mulțumesc. Aș vrea doar să ajung la programare.
Florin s-a retras puțin, ca să nu mă mai țină de vorbă în fața tuturor.
— Mergeți la spital?
— Da. Am o probă pentru proteză.
— Noi coborâm la aceeași stație. Dacă doriți, vă putem însoți până la intrare.
Am acceptat.
La stația spitalului, Florin m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor să cobor.
— Mă descurc, i-am răspuns. Dar vă mulțumesc că ați întrebat.
A așteptat să cobor în siguranță, apoi a mers alături de mine, fără să mă grăbească.
În fața spitalului, Rareș s-a oprit.
— Andreea, pot să te îmbrățișez?
— Sigur, puiule. Dar hai să stau pe banca aceasta.
M-am așezat, iar el m-a îmbrățișat cu grijă.
— M-am bucurat că te-am găsit, mi-a șoptit.
Florin ne privea cu ochii umezi.
— Andreea, aș vrea să ținem legătura, dacă sunteți de acord. Soția mea ar vrea foarte mult să vă cunoască.
După accident, refuzasem să vorbesc cu persoane necunoscute despre ce se întâmplase. Nu voiam să fiu prezentată drept o eroină.
Dar Florin nu încerca să mă convingă să apar în ziare. Voia doar să-mi mulțumească.
— Putem ține legătura, i-am spus.
Am făcut schimb de numere de telefon, apoi am intrat în spital.
La cabinetul de recuperare, tehniciana care se ocupa de proteza mea a observat desenul.
— Cine ți l-a făcut?
— Un băiețel pe care l-am cunoscut acum câteva luni.
— Este frumos. Îl păstrezi?
— Da. Cred că o să-l pun deasupra biroului.
Proba a mers mai bine decât mă așteptam. Nu pentru că proteza ar fi rezolvat dintr-odată toate dificultățile, ci pentru că, în ziua aceea, aveam puțin mai mult curaj.
Seara, când am ajuns acasă, mama m-a întrebat cum fusese.
I-am povestit despre autobuz, despre Viorica și despre întâlnirea cu Rareș.
Mariana m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când i-am arătat desenul, a început să plângă.
— Mamă, de ce plângi?
— Pentru că te-am văzut suferind patru luni și uneori nu am știut cum să te ajut. Iar astăzi te văd zâmbind din nou.
Am îmbrățișat-o.
— Încă îmi este greu, mamă.
— Știu, fata mea. Nu trebuie să te prefaci că este ușor.
În săptămânile următoare, Florin și soția lui, Cristina, au venit să ne viziteze.
Nu au adus daruri scumpe și nici promisiuni imposibile. Au adus o prăjitură făcută acasă și un album cu fotografii ale lui Rareș.
Florin lucra ca electrician, iar Cristina era educatoare. Erau oameni obișnuiți, cu griji și responsabilități, la fel ca noi.
La un moment dat, Cristina mi-a spus:
— Andreea, nu știu dacă există cuvinte potrivite pentru ce ai făcut. Dar vreau să știi că nu ne așteptăm să fii mereu puternică.
— De ce spuneți asta?
— Pentru că toată lumea îți spune probabil cât de curajoasă ai fost. Dar ai dreptul să fii și supărată pentru ce ai pierdut.
Mi s-au umezit ochii.
— Uneori îmi este dor să alerg. Și mă simt vinovată când spun asta.
— Nu trebuie să te simți vinovată, a răspuns ea. Poți să te bucuri că Rareș trăiește și, în același timp, să suferi pentru ce ți s-a întâmplat.
Era prima dată când cineva îmi spunea atât de simplu lucrul acesta.
Florin ne-a întrebat dacă avem nevoie de ajutor cu transportul la recuperare.
— Mama lucrează în ture, i-am explicat. Uneori merg singură cu autobuzul.
— Dacă aveți nevoie într-o zi, ne puteți suna. Când pot, vin eu. Când nu pot, vă spun din timp.
Am acceptat să păstrăm această posibilitate, fără să renunț la independența mea.
Au trecut câteva luni.
Am continuat ședințele de recuperare și am început să folosesc proteza pentru perioade tot mai lungi, după recomandările echipei medicale.
Unele zile erau bune. În altele aveam dureri, oboseam repede și trebuia să mă odihnesc.
Au fost multe încercări, exerciții și ajustări.
Dar într-o dimineață am reușit să traversez sala de recuperare folosind proteza și un singur baston.
Mama mă aștepta lângă ușă.
— Ai reușit, Andreea!
— Am reușit câțiva pași, mamă. Mai avem de lucru.
— Știu. Dar sunt pașii tăi.
Rareș a venit să mă vadă într-o după-amiază, împreună cu părinții lui.
S-a uitat curios la proteză.
— Acum poți să alergi?
— Încă nu, i-am răspuns. Dar pot să merg mai bine.
— Și o să alergi cândva?
— Nu știu sigur. O să văd ce pot face, cu ajutorul celor care mă învață.
Rareș a încuviințat foarte serios.
— Eu pot să merg încet lângă tine.
Am zâmbit.
— Asta mi-ar plăcea.
Într-o vineri, după o ședință de recuperare, așteptam autobuzul în stație.
Stăteam sprijinită într-un baston, cu proteza sub pantalonii largi.
Atunci am auzit o voce cunoscută.
— Domnișoară Andreea?
M-am întors. Era Viorica.
— Mă mai țineți minte?
— Da, doamnă.
— Am vrut să-mi cer scuze cum trebuie. În autobuz am spus doar câteva cuvinte și apoi am coborât. M-am gândit mult la ce s-a întâmplat.
Am ascultat-o.
— Am văzut o fată tânără și am hotărât că este obraznică. Nu v-am ascultat când mi-ați spus că aveți nevoie de loc.
— Așa este.
Viorica a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine după aceea. Nu pentru că tatăl băiețelului mi-a atras atenția, ci pentru că v-am făcut să vă simțiți prost când aveați nevoie de înțelegere.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus asta.
— Mă puteți ierta?
Am privit-o câteva clipe.
— Da. Dar vă rog să nu mai judecați oamenii după cum arată. Nu toate problemele se văd.
— Aveți dreptate. O să țin minte.
Când autobuzul a sosit, Viorica m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor.
— Mă descurc, i-am răspuns. Dar vă mulțumesc că ați întrebat.
A zâmbit și m-a lăsat să urc în ritmul meu.
Nu am uitat ce se întâmplase în prima zi. Dar nici nu mai simțeam nevoia să port supărarea cu mine.
Între timp, începusem să mă gândesc și la serviciu.
Magazinul unde lucrasem înainte de accident avea un program solicitant, iar eu nu eram încă pregătită să stau ore întregi în picioare.
Am discutat cu fostul meu șef despre posibilitatea de a reveni treptat, într-un post care să-mi permită să lucrez și așezată.
Nu am primit imediat un răspuns, dar am început să caut și alte variante.
Mi-am dat seama că viitorul meu nu trebuia să arate exact ca trecutul ca să merite trăit.
În aceeași perioadă, kinetoterapeuta mi-a vorbit despre un grup de persoane care practicau sport adaptat.
— Știu că îți plăcea să alergi, mi-a spus. Poate ai vrea să încerci o activitate nouă, când vei fi pregătită.
Am acceptat să merg la o întâlnire și să văd cum se desfășurau activitățile.
Nu am devenit sportivă peste noapte. Am stat de vorbă cu oamenii de acolo și am înțeles că fiecare își găsea propriul ritm.
Pentru prima dată, ideea de a face din nou mișcare nu mi s-a mai părut imposibilă.
În apropierea zilei lui Rareș, Florin m-a sunat.
— Andreea, băiatul nostru împlinește șase ani. Ar vrea foarte mult să vii la aniversare.
— Vin cu drag.
În ziua petrecerii, Rareș m-a întâmpinat la ușă cu un zâmbet larg.
— Andreea! Ai venit!
— Ți-am promis.
M-a luat de mână și m-a condus spre masa cu tortul.
— Vreau să stai lângă mine când suflu în lumânări.
Am rămas lângă el, sprijinită în baston.
Când a suflat în cele șase lumânări, toți au aplaudat.
Rareș s-a întors spre mine.
— Știi ce mi-am dorit?
Florin a râs.
— Rareș, dorințele nu se spun!
— Dar eu vreau să-i spun Andreei!
M-am aplecat puțin spre el.
— Atunci spune-mi încet.
— Mi-am dorit să fii fericită.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
L-am îmbrățișat cu grijă.
— Îți mulțumesc, puiule.
În seara aceea, când am ajuns acasă, am pus desenul lui Rareș înapoi pe perete, deasupra biroului.
Nu îmi recuperasem piciorul și nu îmi recăpătasem viața de dinainte.
Încă aveam zile grele, programări medicale și lucruri pe care trebuia să le învăț din nou.
Dar nu mai credeam că pierdusem tot ce mă făcea să fiu eu.
Eram aceeași Andreea care iubea sportul, care voia să muncească și care avea planuri pentru viitor.
Doar că acum învățam să le împlinesc altfel.
Și înțelesesem că respectul nu trebuie câștigat prin suferință, prin explicații dureroase sau prin gesturi eroice.
Fiecare om îl merită înainte ca ceilalți să-i cunoască povestea.
Iar eu, la numai 24 de ani, aveam încă o viață întreagă în față, pe care eram hotărâtă să o trăiesc în felul meu.