“Cu Oltcitul ăsta nu duci nici găinile, darămite copiii!” a râs Sandu, un tată de 46 de ani, arătând spre mașina mea, chiar în fața școlii. Era decembrie 1997, microbuzul pentru repetiția de colinde se stricase, iar părinții se certau cine să-i ducă pe copii la căminul cultural

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sandu a rămas nemișcat lângă gardul școlii. Rodica, soția lui, stătea în fața învățătoarei, hotărâtă să nu mai treacă sub tăcere promisiunile pe care bărbatul ei nu le respectase.

— Rodico, termină cu prostiile! a spus Sandu. Nu suntem aici să discutăm despre familia noastră.

— Nici eu nu vreau să discut despre familia noastră, i-a răspuns ea. Dar nu mai vreau să râzi de oamenii care ajută, când tu găsești mereu motive să nu faci nimic.

Doamna Aurelia a intervenit:

— Haideți să păstrăm discuția despre transportul copiilor. Nu este nevoie să ne certăm.

Rodica a încuviințat.

— Tocmai despre asta vorbesc. Anul trecut, Sandu i-a promis Floricăi că îi duce băiatul la o serbare. În dimineața aceea s-a răzgândit. Paraschiva a așteptat o oră să o ducă pe fată la dispensar. Iar pe mama mea a dus-o Mariana, deși Sandu spusese că se ocupă el.

Sandu și-a îndreptat geaca.

— Am avut treabă. Nu pot să las totul baltă pentru fiecare vecin.

— Nimeni nu te obligă să promiți, i-a răspuns Rodica. Dar când spui că vii, oamenii se bazează pe tine.

Am privit-o surprinsă. Rodica era o femeie liniștită, care evita de obicei certurile. Nu o mai auzisem vorbind atât de hotărât.

Sandu s-a întors spre mine.

— Și tu ce spui, Mariano? Te bucuri că mă ceartă nevastă-mea în fața tuturor?

— Nu mă bucur că vă certați, Sandule. Eu vreau doar să ducem copiii la repetiție.

— Cu mașina ta veche?

— Cu mașinile pe care le avem și pe care le putem folosi în siguranță. Nu trebuie să fie frumoase ca să fie folositoare.

Doamna Aurelia a deschis caietul.

— Atunci să vedem exact cine poate ajuta. Nu trecem pe listă promisiuni, ci drumuri pe care părinții le pot face.

Am spus câte locuri puteam folosi în Oltcit și la ce ore eram disponibilă. Mașina era verificată, iar drumul principal fusese curățat.

Învățătoarea a notat că nu vom depăși numărul de locuri și că fiecare copil va călători așezat, cu centură acolo unde era prevăzută. Pentru copiii mai mici urma să fie prezent și un adult însoțitor.

— Dacă vremea se schimbă sau drumul nu mai este sigur, anulăm transportul, am adăugat.

— Așa facem, a confirmat învățătoarea.

Florica a ridicat mâna.

— Soțul meu poate veni cu Dacia după ce termină treaba. L-am întrebat de dimineață. Pot să-l sun de la cancelarie să confirm.

Paraschiva s-a oferit să anunțe părinții și să țină evidența copiilor care plecau în fiecare grup.

Rodica a spus că putea să-i însoțească pe cei mici și să rămână cu ei la căminul cultural.

Sandu privea totul cu brațele încrucișate.

— Vă organizați de parcă plecați în excursie până la capătul țării.

Doamna Aurelia a ridicat privirea.

— Tocmai pentru că este un drum scurt, Sandule, îl putem organiza fără grabă. Dar fiecare copil trebuie să ajungă și să se întoarcă în siguranță.

— Eu am spus doar că Oltcitul Marianei este prea vechi.

— Vechimea singură nu ne spune dacă o mașină este sigură, a răspuns învățătoarea. Verificăm starea ei și locurile disponibile. Dacă avem îndoieli, nu o folosim.

Sandu a tăcut.

— Te trec și pe tine? l-a întrebat Aurelia.

— Nu știu dacă pot.

Rodica l-a privit.

— Atunci spune că nu poți. Nu este nicio rușine.

Sandu a oftat.

— Bine. Astăzi nu mă treceți.

Învățătoarea a închis caietul pentru câteva clipe.

— Perfect. Acum știm pe cine ne bazăm.

Nu era o victorie împotriva lui Sandu. Era doar începutul unei soluții.

Am intrat în școală și le-am explicat copiilor că vor pleca în grupuri mici, numai după ce părinții confirmau transportul.

Elena, fata mea de unsprezece ani, m-a întrebat:

— Mamă, mai mergem la repetiție?

— Dacă totul rămâne în regulă, mergem.

— Și cu Oltcitul nostru?

— Cu el și cu alte mașini. Dar nu plecăm toți odată.

Mihai, băiatul meu de opt ani, a zâmbit.

— Atunci Oltcitul nostru o să audă colinde!

Am râs.

— Le aude și acasă, când cântați voi doi.

În scurt timp, soțul Floricăi a confirmat că poate veni. Am stabilit ordinea plecărilor și am anunțat părinții.

Primul grup a plecat cu mine. Copiii au urcat pe rând, iar Rodica a verificat împreună cu mine că fiecare era așezat corespunzător.

Am condus încet, pe drumul curățat, fără să ne grăbim.

La căminul cultural, copiii au coborât și au intrat însoțiți de Rodica.

Eu m-am întors pentru următorul grup, iar între timp sosise și soțul Floricăi.

Am făcut drumurile stabilite, fără să depășim locurile disponibile și fără să lăsăm vreun copil nesupravegheat.

Când ultimul grup a ajuns la cămin, doamna Aurelia ne-a mulțumit.

— Ați făcut o treabă bună. Acum putem începe repetiția.

Copiii au urcat pe mica scenă, cu caietele de colinde în mâini.

Eu am rămas lângă ușă, alături de celelalte mame.

Când au început să cânte, am simțit că toată oboseala dimineții dispăruse.

Nu era o serbare mare, cu lumini strălucitoare și haine scumpe.

Era o repetiție într-un cămin cultural obișnuit, cu o sobă care încălzea greu încăperea și cu niște copii care se străduiau să țină minte versurile.

Dar pentru noi însemna mult.

După repetiție, am organizat întoarcerea în aceeași ordine. Părinții au verificat fiecare grup, iar copiii au ajuns înapoi la școală fără probleme.

În curtea școlii, Rodica s-a apropiat de mine.

— Mariana, îți mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că ai rămas calmă când Sandu a râs de tine. Eu nu am mai putut să tac.

— Nu trebuia să te cerți cu el pentru mine.

— Nu m-am certat doar pentru tine. M-am săturat să promită ajutor și apoi să mă lase pe mine să explic oamenilor de ce nu vine.

Am privit-o cu înțelegere.

— Poate ar fi bine să discutați acasă, când sunteți liniștiți.

— Așa o să facem. Dar de acum înainte nu mai promit nimănui în numele lui.

Am încuviințat.

— Este un început bun.

În seara aceea, acasă, copiii au povestit totul tatălui lor.

Mihai a început cu partea care i se păruse cea mai amuzantă.

— Tată, Sandu a zis că Oltcitul nostru nu poate duce nici găinile!

Soțul meu a ridicat sprâncenele.

— Păi găinile nici nu le ducem cu mașina. Au cotețul lor!

Elena a izbucnit în râs.

— Dar pe noi ne-a dus mama la repetiție!

Soțul meu m-a privit și a zâmbit.

— Atunci înseamnă că mașina noastră și-a făcut treaba.

În următoarele zile, părinții au păstrat lista făcută de doamna Aurelia.

Am stabilit că, pentru serbare, vom confirma din timp cine poate transporta copiii și cine îi poate însoți.

Nu mai voiam să ajungem în dimineața plecării fără o soluție.

În ziua serbării, căminul cultural era plin de părinți și bunici.

Copiii purtau costume populare împrumutate sau pregătite acasă. Pe scenă era un brad împodobit cu globuri vechi și beteală.

Elena a cântat în primul grup, iar Mihai a avut de spus câteva versuri.

Eu stăteam în sală, lângă soțul meu, cu mâinile împreunate.

Când Mihai și-a terminat versurile fără să se încurce, am aplaudat atât de tare, încât soțul meu a început să râdă.

— Mariano, te aud și cei de afară!

— Lasă să mă audă. Este băiatul meu!

După serbare, doamna Aurelia a venit în fața părinților.

— Vreau să le mulțumesc tuturor celor care au ajutat cu transportul și organizarea. Fără ei, repetiția ar fi fost mult mai greu de făcut.

Nu a pomenit doar numele meu. Le-a mulțumit și Floricăi, Paraschivei, Rodicăi și celorlalți părinți.

Mi-a plăcut asta.

Nu făcusem nimic singură.

În timp ce copiii primeau câte o pungă cu dulciuri, l-am văzut pe Sandu apropiindu-se.

Nu mai râdea.

— Mariana, pot să-ți spun ceva?

— Sigur.

A privit spre Oltcitul meu, parcat lângă gard.

— Am vorbit urât despre mașina ta. Nu trebuia.

— Nu mașina s-a supărat, Sandule.

A zâmbit stânjenit.

— Știu. Te-am jignit pe tine.

— Așa este.

— Rodica mi-a spus că am obiceiul să promit prea multe și să fac prea puține.

— Poate ar trebui să o asculți.

Sandu a încuviințat.

— M-am gândit că, dacă mai este nevoie de transport la o activitate, pot face și eu un drum. Dar numai dacă știu sigur că sunt liber.

— Asta este tot ce trebuie. Să spui ce poți face și să te ții de cuvânt.

Nu l-am lăudat pentru o promisiune nouă.

Dar nici nu l-am umilit.

Am considerat că va avea ocazia să arate prin fapte dacă se schimbase.

Ocazia a venit după sărbători, când câțiva copii trebuiau duși la o activitate organizată de școală.

De data aceasta, Sandu a anunțat din timp că poate face un singur drum.

A venit la ora stabilită, a luat numai câți copii puteau călători în siguranță și i-a adus înapoi după program.

Nu a făcut nimic spectaculos.

Dar a făcut exact ce promisese.

Rodica mi-a spus mai târziu:

— Poate că a înțeles ceva.

— Sper, i-am răspuns. Dar cel mai bine este să vedem cum se poartă de acum înainte.

Lista din caietul doamnei Aurelia a rămas la școală.

Când apărea o activitate, părinții se organizau din timp, fără să se bazeze pe un singur om.

Unii aveau mașini, alții puteau însoți copiii, iar cei care nu puteau participa ajutau cu pregătiri sau anunțau familiile.

Nu toate problemele dispăruseră.

Dar învățaserăm să vorbim mai clar și să nu mai confundăm promisiunile cu ajutorul adevărat.

Oltcitul meu a rămas același.

Tot crem, tot vechi, cu portierele care se închideau mai greu când era frig.

Nu devenise o mașină mai frumoasă și nici nu valora mai mult.

Dar de fiecare dată când îl vedeam în curte, îmi aminteam de dimineața aceea din decembrie 1997.

De copiii care așteptau să ajungă la repetiție, de mamele care au pus umărul și de caietul în care fiecare a spus sincer ce putea face.

Am înțeles atunci că solidaritatea nu înseamnă să ai cele mai multe lucruri sau să vorbești cel mai tare.

Înseamnă să oferi ce poți, să nu promiți ce nu poți face și să respecți munca celor care se țin de cuvânt.

Iar uneori, o mașină veche și câțiva oameni hotărâți pot face mai mult bine decât toate laudele unui om care are mereu ceva de demonstrat.