Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Când am ajuns în fața casei părinților mei, mașina poliției era deja lângă poartă. Nea Vasile stătea pe trotuar, cu șapca în mâini, iar ușa din spate era întredeschisă.
Am vrut să intru imediat, dar Mihai m-a prins ușor de braț.
— Elena, așteaptă să ne spună polițiștii că putem intra.
Unul dintre agenți ne-a întrebat cine era proprietarul. I-am explicat că moștenisem casa după moartea părinților.
— Am găsit urme de forțare la ușa din spate, ne-a spus. Trebuie să verificăm ce lipsește. Vă rugăm să nu mutați lucrurile până terminăm cercetarea.
Când am intrat, am simțit că nu mai recunosc locul.
Sertarele erau răsturnate, hainele mamei zăceau pe podea, iar ușile dulapurilor rămăseseră deschise.
Din sufragerie lipsea televizorul vechi. În magazie nu mai erau trusa de scule a tatei și mașina de tuns iarba.
Dar cel mai tare m-a durut când am văzut fotografiile părinților împrăștiate pe jos.
Una dintre ele, făcută la nunta lor, avea o urmă de noroi peste chipul mamei.
M-am aplecat instinctiv să o ridic.
— Elena, nu încă, mi-a spus Mihai. Să termine polițiștii.
— Este fotografia mamei…
Vocea mi s-a frânt.
Mihai s-a așezat lângă mine.
— Știu. O luăm imediat ce ne dau voie.
Polițiștii au verificat încăperile și au notat obiectele lipsă. Dintr-o cutie dispăruseră și câteva bijuterii de argint ale mamei.
— Vă amintiți exact câte erau? m-a întrebat unul dintre agenți.
— Două inele, cred. Și un lănțișor. Nu sunt sigură.
M-am simțit vinovată că nu știam. De parcă, dacă aș fi iubit-o suficient, aș fi putut enumera fiecare obiect pe care îl avusese.
După ce polițiștii au terminat cercetarea la fața locului și ne-au permis să strângem lucrurile, am ridicat fotografiile una câte una.
În bucătărie, măsuța de lemn a mamei era răsturnată, dar întreagă.
Am îndreptat-o și am trecut palma peste suprafața ei.
Îmi aminteam cum Tudor stătea lângă bunica lui și aștepta să primească felii de mere.
Nea Vasile ne-a ajutat să găsim un tâmplar care să închidă provizoriu ușa. Am depus declarațiile necesare și am plecat abia spre seară.
Doina ne aștepta cu cina pregătită.
Când a aflat ce se întâmplase, a clătinat din cap.
— Poate acum înțelegi de ce spuneam să nu mai…
— Mamă, ajunge! a întrerupt-o Mihai.
Doina a rămas cu lingura în mână.
— Ce-am spus?
— Elena tocmai a găsit casa părinților spartă. Nu folosim asta ca să câștigăm o ceartă.
Soacra mea a tăcut.
Eu m-am uitat la Mihai, surprinsă. Era prima dată după multe săptămâni când simțeam că nu trebuie să mă apăr singură.
— Îmi pare rău, Elena, a spus Doina după câteva clipe. Nu trebuia să vorbesc acum despre asta.
Acasă, după ce Tudor a adormit, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Mi-a fost frică de la început că o să cheltuim economiile pe casa aceea și că tot nu o vom putea termina. Dar în loc să-ți spun direct, am lăsat-o pe mama să vorbească pentru mine.
— Și eu am crezut că, dacă vând casa, îi mai pierd o dată pe mama și pe tata.
— Nu vreau să te oblig să vinzi.
— Știu. Dar nici nu putem să ne prefacem că avem bani pentru orice.
Pentru prima dată, nu încercam să câștigăm o ceartă, ci să înțelegem ce ne speria pe fiecare.
În zilele următoare, am cerut încă un deviz pentru reparații.
Un meșter ne-a explicat că acoperișul trebuia refăcut în mare parte, iar instalația electrică necesita lucrări importante.
La acestea se adăugau ușa spartă, ferestrele vechi și întreținerea unei case în care nu locuia nimeni.
Am pus toate sumele pe hârtie. Economiile noastre nu ajungeau nici pentru lucrările urgente.
— Dacă folosim banii de avans, mi-a spus Mihai, mai rămânem ani întregi în garsonieră.
— Știu.
— Dar hotărârea trebuie să fie a ta. Casa este moștenirea ta.
Am apreciat că, de data aceasta, nu încerca să mă grăbească.
În weekendul următor, m-am dus din nou la casa părinților.
Ușa fusese reparată provizoriu, iar eu am rămas acolo peste noapte, cu lumina aprinsă pe hol.
Am întins cuvertura mamei pe pat și am încercat să dorm. Dar fiecare zgomot din curte mă făcea să tresar.
Dimineața, m-am așezat pe treptele pridvorului.
Vița-de-vie a tatei era încă acolo, iar în grădină se vedeau primele fire de iarbă.
Atunci am înțeles un lucru pe care îl refuzasem luni întregi.
Eu încercam să păstrez casa exact cum fusese, dar viața din ea se încheiase odată cu plecarea părinților.
Nu mă mai odihneam acolo. Veneam cu teamă, făceam calcule și plecam îngrijorată.
Și, oricât m-ar fi durut, nu puteam să transform amintirile într-o obligație pentru familia mea.
M-am întors acasă și i-am spus lui Mihai:
— Cred că sunt pregătită să discutăm despre vânzare.
El nu a zâmbit și nu a spus că avusese dreptate.
— Ești sigură că asta vrei?
— Nu sunt sigură că nu o să mă doară. Dar cred că este hotărârea potrivită pentru noi.
Am mai așteptat câteva săptămâni, am verificat actele și am cerut o evaluare a casei.
Nu am luat hotărârea într-o zi de supărare. Am vrut să știu că aleg eu, nu frica, nu Doina și nici Mihai.
După o lună, am pus casa la vânzare.
Au venit câțiva oameni să o vadă, dar cei mai mulți se speriau de lucrările necesare.
Într-o sâmbătă, au venit Anca și Radu, doi tineri care aveau o fetiță de cinci ani.
Radu era electrician, iar părinții Ancăi locuiau în sat.
Știau că locuința avea nevoie de reparații și nu încercau să ascundă acest lucru.
În timp ce le arătam curtea, fetița lor s-a așezat pe treapta pridvorului.
Am rămas nemișcată. Exact acolo stăteam și eu când eram mică, cu o felie de pâine cu magiun în mână.
Anca a observat că mi se umeziseră ochii.
— Vă este greu să vă despărțiți de casă?
— Foarte greu. Aici am crescut.
— Înțeleg. Și noi vrem să creștem aici fetița, dacă ne înțelegem.
Nu mi-au promis că vor păstra fiecare lucru așa cum fusese. Mi-au spus doar că vor repara casa și că își doresc să locuiască în ea.
Pentru prima dată, gândul că altcineva va deschide ferestrele dimineața nu mi s-a mai părut o trădare.
Am discutat prețul, am verificat actele și, după ce toate formalitățile au fost îndeplinite, am semnat contractul de vânzare.
Înainte să predau cheile, m-am dus singură pentru ultima dată.
Am luat fotografiile părinților, cuvertura mamei și măsuța de lemn din bucătărie.
Am mai păstrat o farfurie veche, cu margine albastră, din care tata mânca în fiecare duminică.
Am închis ferestrele și am ieșit pe pridvor.
— Mamă, tată, sper că înțelegeți, am șoptit.
Când i-am dat cheile Ancăi, am simțit că mi se rupe ceva în suflet.
Totuși, am văzut-o pe fetița ei alergând veselă spre curte și am înțeles că locul acela nu avea să rămână gol.
Cu banii din vânzare, economiile noastre și un credit pe care îl puteam plăti fără să ne împovărăm peste măsură, am cumpărat un apartament cu trei camere.
Era aproape de școala lui Tudor și de serviciile noastre. Nu era lângă blocul Doinei.
Am ales locuința împreună, eu și Mihai, fără să cerem aprobarea nimănui.
Când i-am spus soacrei, a întrebat:
— Dar de ce nu ați luat unul mai aproape de mine? V-aș fi ajutat cu Tudor.
Mihai i-a răspuns înaintea mea:
— Mamă, îți mulțumim pentru ajutor. Dar apartamentul l-am ales noi. Este potrivit pentru familia noastră.
Doina a oftat, dar nu a mai insistat.
Mai târziu, într-o zi când ne ajuta să așezăm vasele în noua bucătărie, s-a apropiat de mine.
— Elena, m-am gândit la ce ți-am spus atunci, despre morți și acoperiș.
— Și?
— Am fost crudă. Eu mă gândeam la Tudor și la banii voștri, dar am uitat că tu tocmai îți pierduseși mama.
— M-a durut foarte tare, Doina.
— Știu. Îmi pare rău.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Dar i-am spus că apreciez faptul că își recunoscuse greșeala.
Relația noastră nu a devenit perfectă. Doina mai avea păreri despre cum ar trebui să trăim.
Diferența era că Mihai și cu mine învățaserăm să le ascultăm fără să le transformăm în hotărârile noastre.
Tudor a fost cel mai fericit când ne-am mutat.
Și-a ales singur locul biroului și a așezat pe raft toate piesele lui de construit.
— Mamă, acum am camera mea!
— Da, puiule.
— Și nu mai trebuie să strângem masa ca să desfacem canapeaua?
Am zâmbit.
— Nu mai trebuie.
În sufragerie am pus măsuța mamei lângă fereastră.
Pe ea am așezat fotografia părinților și farfuria cu margine albastră.
Într-o după-amiază, Tudor a venit lângă mine cu două mere.
— Mamă, îmi cureți și mie unul, cum făcea bunica?
M-am așezat la măsuță și am luat cuțitul de fructe.
— Sigur, Tudor.
În timp ce curățam merele, i-am povestit cum bunica lui obișnuia să le taie felii subțiri și să le așeze pe farfurie.
Tudor m-a ascultat, apoi a spus:
— Atunci putem să facem și noi la fel.
Mi-au dat lacrimile, dar de data aceasta am zâmbit.
Am înțeles că nu pierdusem toate lucrurile pe care încercasem să le salvez.
Casa nu mai era a mea, dar amintirile nu plecaseră odată cu cheile.
Uneori încă îmi este dor de pridvor, de vița-de-vie a tatei și de mirosul din bucătăria mamei.
Uneori plâng când împăturesc vechea cuvertură.
Dar apoi îl aud pe Tudor râzând în camera lui și îl văd pe Mihai pregătind cina în bucătăria noastră.
Și știu că am făcut o alegere dureroasă, dar potrivită pentru familia mea.
Nu am vândut casa pentru că nu mi-am iubit părinții.
Am vândut-o pentru că am înțeles că dragostea pentru cei plecați nu trebuie să ne împiedice să avem grijă de cei care sunt încă lângă noi.
Iar casa copilăriei mele nu a dispărut cu adevărat.
O parte din ea trăiește acum în fiecare poveste pe care i-o spun fiului meu, la măsuța unde mama curăța cândva mere.