Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit hârtia pe care Victor o așezase pe tejgheaua florăriei. Era o confirmare de transfer bancar. Lângă numele Alinei apărea suma de 15.000 de lei.
— I-ați dat surorii soțului meu cincisprezece mii de lei? am întrebat.
— Da. Mi-a spus că reprezintă avansul pentru preluarea afacerii și că restul îl vom achita când semnăm documentele.
Mi-am sprijinit mâna de tejghea. În jurul meu mirosea a frezii proaspete, iar buchetul început dimineață încă aștepta să fie terminat.
— Domnule Victor, eu nu am scos florăria la vânzare. Nu am împuternicit-o pe Alina să negocieze și nu am primit niciun ban.
Bărbatul a rămas nemișcat.
— Dar mi-a spus că soțul dumneavoastră este de acord.
— Soțul meu nu administrează firma. Iar contractul de închiriere al spațiului este încheiat pe numele firmei mele. Nici el, nici sora lui nu pot promite predarea acestui spațiu în numele meu.
Victor a privit fotografiile din dosar.
— Eu voiam să deschid aici un magazin de cadouri. Am crezut că discuțiile sunt serioase.
— Înțeleg. Dar trebuie să vă recuperați banii de la persoana căreia i-ați plătit. Eu nu am participat la înțelegere.
Nu l-am tratat ca pe un dușman. Și el fusese indus în eroare.
I-am arătat datele firmei și i-am explicat că nu exista nicio decizie de vânzare sau de încetare a activității. I-am recomandat să păstreze toate mesajele și dovada transferului.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus direct, a răspuns. O să discut cu doamna Alina.
După plecarea lui, am încuiat magazinul și am rămas câteva minute printre gălețile cu flori.
Opt ani muncisem acolo. Opt ani în care renunțasem la concedii, lucrasem în weekenduri și mă întorsesem la comenzi chiar și atunci când eram bolnavă.
Iar Cătălin și Alina se purtaseră de parcă totul le aparținea.
Acasă, Mara își făcea temele. Am așteptat să termine și să se retragă în camera ei înainte să vorbesc cu soțul meu.
— Astăzi a venit Victor la florărie.
Cătălin a ridicat ochii din telefon.
— Și?
— Alina a primit 15.000 de lei de la el.
— Este doar un avans.
— Pentru ce, Cătălin? Pentru o afacere pe care eu nu vreau să o vând?
— Credeam că, după ce discutăm, o să înțelegi.
— Ați luat banii înainte să mă întrebați. Nu asta înseamnă să discutăm.
A încercat să-mi explice că Alina găsise un apartament potrivit și că risca să piardă ocazia.
— Atunci trebuie să găsească o soluție pe care și-o permite, i-am răspuns. Nu să vândă munca mea.
— Este sora mea!
— Iar eu sunt soția ta. Mara este fiica ta. De ce nevoile noastre sunt mai puțin importante?
Nu mi-a răspuns.
— Mâine o suni pe Alina și îi spui că florăria nu se vinde. Iar banii primiți de la Victor trebuie lămuriți și restituiți de ea.
— Îmi dai ordine?
— Îți spun ce nu mai accept. Nu poți promite bunurile sau veniturile afacerii mele fără acordul meu.
A doua zi am discutat cu contabilul și cu un avocat despre situația firmei și despre contractul de închiriere. Am verificat documentele și am cerut să mi se explice ce măsuri erau necesare pentru a preveni alte promisiuni făcute în numele afacerii.
Am informat și proprietarul spațiului că nu intenționam să încetez contractul și că nicio persoană din familia mea nu era autorizată să negocieze predarea lui.
Nu voiam să provoc un scandal. Voiam să nu mai existe neînțelegeri.
În aceeași după-amiază, Alina a intrat în florărie.
— Din cauza ta, Victor își cere banii înapoi!
Am lăsat buchetul pe care îl pregăteam.
— Alina, de ce ai primit bani pentru o afacere care nu îți aparține?
— Cătălin mi-a spus că o să te convingă!
— O promisiune a lui nu este acordul meu.
— Tu nu înțelegi cât de greu este să stai cu chirie!
— Ba înțeleg. Dar nici eu nu am primit florăria cadou. Am muncit pentru fiecare raft și fiecare client.
Alina s-a uitat spre vitrină.
— Am folosit o parte din avans pentru rezervarea apartamentului.
Am simțit un nou val de furie.
— Atunci trebuie să rezolvi situația cu Victor. Nu eu am primit banii și nu eu am făcut promisiunea.
— Nu mă ajuți deloc?
— Te pot ajuta să cauți soluții reale. Dar nu îți voi da banii florăriei și nu voi acoperi o înțelegere făcută fără mine.
Alina a plecat supărată.
În zilele următoare, Victor mi-a confirmat că discutase cu ea și că stabiliseră în scris restituirea avansului. Alina urma să returneze suma în două tranșe, iar el își rezervase dreptul să folosească mijloacele legale dacă înțelegerea nu era respectată.
Nu m-am implicat în plata datoriei ei. Am păstrat doar corespondența necesară pentru a demonstra că nu autorizasem tranzacția.
Între timp, relația mea cu Cătălin devenise rece.
Într-o seară, după ce Mara adormise, l-am rugat să discutăm despre viitorul nostru.
— Nu vreau să trăiesc într-o căsnicie în care trebuie să-mi apăr afacerea de propriul soț, i-am spus.
— Am vrut doar să-mi ajut sora.
— Ai vrut să o ajuți cu ceva ce nu era al tău să promiți.
Cătălin a coborât privirea.
— Știu că am greșit.
— Nu este suficient să spui asta. Vreau să înțelegi că florăria plătește salarii, chirie, taxe și furnizori. Banii care intră în casă nu sunt toți bani disponibili pentru rude.
I-am arătat situația financiară a ultimelor luni. Unele săptămâni aveam încasări bune, dar aproape jumătate din sume plecau imediat către cheltuielile afacerii.
— Nu mi-am dat seama cât costă să ții magazinul deschis, a recunoscut.
— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată.
Am stabilit că vom discuta separat despre bugetul familiei și despre eventualele ajutoare oferite rudelor. Nicio sumă importantă nu urma să fie promisă fără acordul amândurora.
I-am spus și că nu voi mai accepta presiuni asupra veniturilor mele profesionale.
— Dacă Alina are nevoie de ajutor, putem discuta despre o sumă pe care ne permitem amândoi să o oferim, fără să afectăm familia sau afacerea. Dar ajutorul nu este obligatoriu.
— Ai dreptate, a spus încet.
Nu l-am iertat pe loc. Încrederea nu se reface printr-o singură conversație.
În următoarele săptămâni, Cătălin a început să se implice mai mult în responsabilitățile de acasă. O lua pe Mara de la activități, se ocupa de cumpărături și nu mă mai suna la florărie ca să-mi ceară bani pentru sora lui.
Într-o zi, mi-a spus că vorbise cu Alina.
— I-am explicat că nu mai poate face planuri cu afacerea ta. Și i-am spus că eu am greșit când am încurajat-o.
— Mă bucur că i-ai spus. Dar vreau să văd că lucrurile rămân așa.
După două luni, Victor mi-a trimis un ultim mesaj. Alina îi restituise integral cei 15.000 de lei.
— Vă mulțumesc că ați clarificat situația, doamnă Simona. Sper să nu mai treceți prin așa ceva.
I-am răspuns politicos și am închis conversația.
Florăria funcționa în continuare. Cele două angajate își păstraseră locurile de muncă, iar comenzile veneau ca înainte.
Într-o sâmbătă, Mara a venit cu mine la magazin. A ales trei fire de frezie și m-a rugat să le leg cu o panglică.
— Pentru cine sunt? am întrebat.
— Pentru tine, mami. Pentru că ai grijă de florile astea și de mine.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Am luat-o în brațe și am privit în jur.
Rafturile, florile, tejgheaua și vitrina nu reprezentau doar o afacere. Erau anii mei de muncă și siguranța pe care încercam să i-o ofer fiicei mele.
Cătălin a venit să ne ia la prânz. S-a oprit în prag și a privit buchetele pregătite pentru clienți.
— Simona, îmi pare rău că am vorbit despre florăria ta ca și cum aș fi putut hotărî singur ce se întâmplă cu ea.
— M-a durut mai mult decât crezi, i-am spus.
— Știu. Și vreau să-ți arăt că am înțeles.
Am încuviințat, fără să-i promit că totul va fi ca înainte.
Nu știam dacă mariajul nostru avea să-și recapete pe deplin încrederea. Știam însă că nu mai eram dispusă să-mi sacrific munca pentru a evita supărarea altora.
Alina avea dreptul să-și dorească un apartament. Cătălin avea dreptul să-și iubească și să-și ajute sora.
Dar niciunul nu avea dreptul să decidă că eu trebuie să plătesc prețul acelor dorințe.
Am așezat freziile primite de la Mara într-o vază mică, lângă casa de marcat.
În ziua aceea, pentru prima dată după multe săptămâni, am lucrat fără teama că cineva va veni să-mi spună că trebuie să plec din propriul magazin.
Florăria rămânea deschisă. Angajatele aveau în continuare de lucru. Iar eu puteam să-mi cresc fiica fără să renunț la ceea ce construisem.
Nu primisem nimic în dar și nu mă salvase vreo moștenire neașteptată.
Îmi apărasem singură munca, cu documente, hotărâre și curajul de a spune nu.
Și înțelesesem că a ajuta familia este un gest frumos numai atunci când vine din propria voință, nu din sacrificiul impus altcuiva.