Clara și-a dus mâna la piept și a privit în jos, spre bucata de brânză rămasă în palmă.
Dintr-odată, piața zgomotoasă dispăruse complet pentru ea.
Se vedea din nou copil.
Desculță prin curtea bunicii.
Cu salcâmii înfloriți deasupra capului și cu pâine caldă pe masă.
Bunica Maria îi întindea mereu prima bucățică de brânză.
— În luna mai toate au alt gust, îi spunea râzând. Laptele, iarba… și sufletul omului.
Ani întregi Clara uitase de toate astea.
Uitase de mirosul acela de iarbă crudă și de mesele simple la care oamenii stăteau fără grabă.
Alergase după bani, afaceri și întâlniri importante până când nu mai simțise nimic.
Iar acum o simplă bucățică de brânză îi sfărâmase zidul pe care îl construise în jurul ei.
Lacrimile au început să îi curgă fără să se mai ascundă.
Fără eleganță.
Fără mască.
Fără să-i mai pese cine o vede.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai era femeia rece pe care toți o știau.
Era doar nepoata unei femei care o iubise sincer.
Tanti Saveta i-a atins ușor mâna.
— Vezi, maică? Uneori oamenii se întorc la noi printr-un gust, printr-un miros… printr-o zi de mai.
Clara a zâmbit printre lacrimi.
— Bunica mea făcea exact brânza asta…
Bătrâna a râs blând.
— Atunci nu brânza e bună. Amintirea e bună. Brânza doar a deschis ușa.
Clara a rămas câteva clipe fără cuvinte.
Apoi a spus încet:
— Vreau să cumpăr toată brânza.
Tanti Saveta a ridicat din sprâncene.
— Toată?
— Toată. Și vreau să vă ajut cu ce aveți nevoie.
Bătrâna a clătinat ușor din cap.
— Eu mă descurc, maică. Am grădina mea și încă mă țin picioarele. Dacă vrei să faci ceva bun… fă altceva.
— Ce anume?
Tanti Saveta s-a uitat direct în ochii ei.
— Du-te la cineva drag și stai la masă cu omul acela. Fără telefon. Fără grabă. Că dorul nu se vindecă fugind.
Clara a coborât privirea.
Mama ei era încă în viață.
Dar nu o mai sunase de săptămâni întregi.
Mereu fusese ocupată.
Mereu exista ceva „mai important”.
În clipa aceea, toate lucrurile importante i s-au părut mici.
Și-a scos telefonul din geantă cu mâinile tremurând.
A format numărul mamei.
După câteva secunde, s-a auzit vocea ei caldă:
— Clara? S-a întâmplat ceva?
Atunci femeia pe care toți o considerau puternică a început să plângă ca un copil.
— Nu… doar mi-era dor de tine, mamă.
Tanti Saveta s-a uitat la ea și a zâmbit în liniște.
Nu vânduse doar brânză în dimineața aceea.
Întorsese un om acasă.
Înainte să plece, bătrâna i-a mai rupt o bucățică mică și i-a pus-o în palmă.
— Mai gustă o dată, maică… și spune-mi dacă nu are gust de acasă.
Clara a zâmbit printre lacrimi.
— Ba da… are gust de bunica.
Uneori, oamenii nu au nevoie de lucruri mari ca să se regăsească.
Uneori ajunge o zi de mai, o vorbă spusă cu drag și o amintire care încă știe drumul spre inimă.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.