În dimineața în care l-am înmormântat pe tata, Grivei nu scosese niciun sunet.
Nu lătrase.
Nu plânsese.
Doar stătuse lângă sicriu până în ultima clipă, cu ochii lipiți de omul pe care îl urmase cincisprezece ani.
Când au ridicat capacul și au plecat spre cimitir, câinele a încercat să meargă după ei.
A trebuit să-l țină doi vecini.
Se zbătea fără să muște, fără să mârâie.
Doar încerca să ajungă la tata.
După înmormântare, casa a rămas ciudat de liniștită.
Mama stătea ore întregi în bucătărie fără să spună nimic.
Eu veneam de la oraș în fiecare weekend să o ajut.
Iar Grivei…
Parcă îmbătrânise peste noapte.
Nu mai alerga prin curte.
Nu mai venea când îl strigai.
Nu se mai bucura nici măcar când auzea poarta.
Prima dată am crezut că este obosit.
Apoi am observat că nici măcar nu se atinge de mâncare.
I-am cumpărat conservele lui preferate.
Le-a mirosit.
A întors capul.
Mama i-a fiert carne.
A făcut la fel.
Am chemat medicul veterinar din comună.
L-a consultat aproape o jumătate de oră.
La final și-a scos mănușile și a oftat.
— Fizic este bine. Inima îi bate normal. Plămânii sunt curați. Nu are nicio boală gravă.
— Atunci de ce nu mănâncă?
Doctorița a privit spre Grivei.
Câinele stătea întins în fața ușii și privea spre poartă.
— Pentru că îl caută pe stăpânul lui.
Nimeni n-a mai spus nimic.
Într-o după-amiază, mama a ieșit din cămară cu o pereche de bocanci vechi ai tatei.
Erau plini de zgârieturi și încă mai aveau urme de pământ uscat pe talpă.
— Nu pot să-i arunc încă…
i-a șoptit ea.
I-a lăsat lângă ușa de la intrare.
Grivei i-a simțit imediat.
S-a apropiat încet.
A început să-i miroasă.
Apoi și-a așezat capul peste unul dintre ei și a închis ochii.
Din ziua aceea nu și-a mai schimbat locul.
În fiecare dimineață era acolo.
În fiecare seară era acolo.
Dacă cineva muta pantofii câțiva centimetri, îi găsea imediat și îi trăgea înapoi în locul lor.
Parcă se temea că, dacă îi pierde, îl pierde și pe tata.
Au trecut săptămânile.
Curtea se umpluse de zăpadă.
Nucul din spatele casei rămăsese fără nicio frunză.
Mama ieșea în fiecare dimineață cu castronul.
— Hai, Grivei… măcar puțin…
El ridica pentru o clipă capul.
O privea.
Apoi îl lăsa din nou peste bocanci.
În fiecare seară mă rugam să-l găsesc încă în viață dimineața următoare.
Într-o dimineață de februarie am ieșit afară cu cana de cafea în mână.
Era încă întuneric.
Am deschis ușa.
Grivei era exact unde îl lăsasem cu o seară înainte.
Cu botul sprijinit pe bocancii tatei.
Am zâmbit.
— Hai, bătrâne…
Nu s-a mișcat.
Am mai făcut un pas.
Atunci am înțeles.
Adormise pentru totdeauna.
L-am mângâiat pe cap.
Blana îi era rece.
Pe chip avea aceeași liniște cu care îl văzusem dormind de sute de ori lângă tata după o zi de muncă.
M-am așezat lângă el și am început să plâng.
Nu doar pentru câine.
Ci pentru că, în clipa aceea, am simțit că îl pierdeam pe tata încă o dată.
L-am îngropat sub nucul unde tata obișnuia să stea vara la umbră.
Mama a venit încet cu bocancii în brațe.
S-a uitat la mine.
— Crezi că este bine?
Am dat din cap.
— Toată viața l-au purtat unul pe celălalt prin lume. Nu cred că trebuie despărțiți acum.
Am așezat bocancii lângă Grivei.
Am acoperit totul cu pământ.
Nimeni nu a spus nimic.
Nu mai era nevoie.
Astăzi au trecut aproape cinci ani.
Casa părintească este încă acolo.
Nucul a crescut.
Iar de fiecare dată când merg acasă, mă opresc câteva clipe în spatele curții.
Sunt două cruci simple.
Una pentru tata.
Alta pentru Grivei.
Și, de fiecare dată când le privesc, îmi dau seama că oamenii au multe feluri de a iubi.
Dar puține iubiri sunt atât de curate precum cea a unui câine care și-a așteptat stăpânul până la ultima suflare.