Toată sala era în picioare când ospătarii au adus tortul.
Luminile s-au estompat, iar orchestra a început să cânte încet. Invitații și-au ridicat telefoanele, pregătiți să surprindă momentul în care eu și Călin urma să tăiem prima felie.
Am tras adânc aer în piept.
În sfârșit.
După o zi întreagă de remarci răutăcioase, urma măcar un moment frumos.
Doar că Aurelia nu terminase.
S-a apropiat zâmbind, iar cei din jur au crezut că vrea să ne felicite.
În schimb, s-a întors spre fotograf și a spus suficient de tare încât să audă jumătate din sală:
— Stai puțin! Fă mai întâi o poză doar cu mirele. E păcat să-i stricăm albumul cu o rochie cumpărată pe grabă.
Câțiva invitați au încremenit.
Eu am rămas nemișcată.
Aurelia a continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Dacă tot ai insistat să nu porți rochia pe care ți-am ales-o eu, măcar încearcă să stai pe partea cealaltă. Dantela asta ieftină se vede îngrozitor în lumină.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Toată ziua îmi criticase rochia.
Îmi spusese că sunt prea slabă.
Apoi prea machiată.
Apoi că zâmbesc prea mult.
Mai târziu îi șoptise unei mătuși că “o fată ca Alina nu visează decât să pună mâna pe un băiat cu serviciu bun”.
Înghițisem tot.
Pentru Călin.
Pentru că nu voiam să-mi stric nunta.
M-am uitat spre el.
A deschis gura.
Pentru o clipă am crezut că, în sfârșit, va spune ceva.
Dar s-a limitat la același oftat pe care îl auzisem toată ziua.
— Mamă… te rog…
Atât.
Atunci Aurelia și-a întors privirea spre mine și a zâmbit.
— Vezi? Nici el nu mă contrazice.
Apoi, fără niciun pic de jenă, a întins mâna și mi-a îndreptat voalul.
— Stai nemișcată. Măcar în poze să pari elegantă.
În secunda aceea ceva s-a rupt în mine.
I-am prins încheietura.
Toată sala a amuțit.
Aurelia s-a uitat mirată la mine.
— Dă-mi drumul!
— Nu.
— Cum îndrăznești?
Am zâmbit calm.
— Dumneavoastră cum ați îndrăznit toată ziua?
A încercat să-și tragă mâna.
— Lasă-mă imediat!
— Cu mare plăcere.
Am făcut un singur pas.
Și i-am împins ușor capul direct în tort.
Nu violent.
Nu cu furie oarbă.
Ci exact cât să-i acopere fața cu frișcă.
Pentru o secundă s-a făcut o liniște incredibilă.
Apoi s-a auzit primul râs.
După el încă unul.
Apoi aplauze.
Dintr-o dată, întreaga sală izbucnise în hohote.
Unchiul meu a început să bată din palme.
Nașul râdea cu lacrimi.
Câteva mătuși spuneau:
— Și-a căutat-o!
— De dimineață numai răutăți a făcut!
Aurelia s-a ridicat cu frișca pe față.
— Ești nebună?!
Mi-am luat un șervețel și i l-am întins.
— Nu.
Am obosit.
Apoi am luat microfonul din mâna formației.
— Dragi invitați…
Sala s-a liniștit.
— Vă rog să mă scuzați pentru întrerupere. Dar cred că fiecare om are o limită. Eu am ales să tac toată ziua pentru că voiam ca nunta mea să fie frumoasă. Am fost criticată pentru rochie, pentru familie, pentru felul în care arăt și chiar pentru faptul că m-am îndrăgostit de fiul doamnei Aurelia.
M-am uitat direct spre ea.
— Dacă cineva crede că o mireasă trebuie umilită în propria zi doar ca să fie considerată “bine crescută”, atunci îmi pare rău… eu nu sunt acel om.
În sală s-au auzit aplauze.
Tot mai puternice.
M-am întors spre orchestră.
— Gata cu circul.
Haideți să începem petrecerea!
Formația a început imediat să cânte.
Invitații au izbucnit în aplauze.
Unul dintre veri a strigat:
— Asta da nuntă!
Altul a ridicat paharul.
— Pentru mireasă!
În câteva minute ringul de dans era plin.
Aurelia și-a șters fața fără să scoată un cuvânt.
S-a apropiat de Călin.
— Plec.
El a privit-o câteva secunde.
Apoi, pentru prima dată în ziua aceea, a spus exact ce trebuia.
— Cred că este cea mai bună decizie.
Mama lui l-a privit uluită.
— Îmi iei partea ei?
— Nu.
Îi iau partea soției mele.
Trebuia să fac asta de dimineață.
Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
Aurelia și-a luat geanta și a plecat fără să se mai uite înapoi.
Când ușile restaurantului s-au închis, orchestra cânta mai tare ca niciodată.
Călin s-a apropiat de mine.
— Mă ierți?
L-am privit câteva clipe.
— Pentru azi… da.
Dar de mâine să nu mai existe niciodată situația în care trebuie să mă apăr singură.
Mi-a strâns mâna.
— Nu va mai exista.
O lună mai târziu, Aurelia a sunat pentru prima dată.
Vocea ei era mult mai calmă.
— Călin este acasă?
— Nu.
— În regulă… spune-i că am sunat.
A făcut o pauză.
— Și… spune-i că sâmbătă nu mai vin pe la voi.
— Am înțeles.
După ce am închis telefonul, am zâmbit.
Nu câștigasem o ceartă.
Câștigasem ceva mult mai important.
Respectul.
Iar din ziua aceea, nimeni nu a mai încercat să-mi spună cum ar trebui să-mi trăiesc viața.