Asistenta rămăsese în ușă, vizibil tulburată.
— Doamna doctor… îmi cer scuze… dar este vorba despre fiul dumneavoastră.
Am ridicat privirea doar o clipă.
— Vorbiți!
— A venit la spital împreună cu pacientul… spune că bărbatul acesta este tatăl lui.
Am simțit cum mi se golește sufletul.
Dar mâinile nu s-au oprit.
— Închideți ușa și scoateți pe toată lumea din dreptul intrării! Operația continuă!
Asistenta a încuviințat imediat și a dispărut.
În sala de operație s-a lăsat din nou liniștea.
Doar aparatele mai umpleau încăperea cu sunetele lor metalice.
— Presiunea scade!
— Aspirator!
— Pense!
Respiram greu.
Nu aveam voie să mă gândesc la Matei.
Nu aveam voie să mă gândesc la trecut.
În fața mea era doar un pacient.
Atât.
Am localizat ruptura și am început să o repar cu mișcări lente, calculate.
O picătură de transpirație mi-a alunecat pe frunte.
— Pulsul cade!
Monitorul a început să piuie din nou.
Linia verde devenea tot mai haotică.
— Încă o doză de adrenalină!
Anestezistul a administrat-o imediat.
Am continuat fără să ridic privirea.
O secundă.
Două.
Trei.
Apoi monitorul a arătat din nou activitate.
— Avem ritm!
Nimeni nu a respirat ușurat.
Era prea devreme.
Încă o oră întreagă ne-am luptat să-i salvăm viața.
Când am pus ultimul fir de sutură, genunchii aproape că mi-au cedat.
Andrei trăia.
L-am privit câteva clipe.
Nu simțeam satisfacție.
Nu simțeam răzbunare.
Simțeam doar o oboseală uriașă.
Mi-am scos mănușile și am ieșit pe hol.
Matei stătea pe un scaun, cu picioarele atârnând și ochii roșii de plâns.
În clipa în care m-a văzut, a alergat spre mine.
L-am strâns în brațe atât de tare încât aproape nu mai puteam respira.
— Mami… omul acela o să moară?
Am închis ochii.
— Nu. O să trăiască.
Matei a răsuflat ușurat.
— Slavă Domnului…
L-am privit surprins.
— Îl cunoșteai?
A dat încet din cap.
— Astăzi l-am cunoscut.
Mi-a spus că mă caută de mai multe săptămâni.
Că trebuie să-mi spună ceva foarte important.
Am simțit cum inima începe din nou să bată nebunește.
— Ce ți-a spus?
Matei și-a șters lacrimile cu mâneca.
— Mi-a zis… că este tatăl meu.
Coridorul spitalului a început să se învârtă în jurul meu.
— Și… de unde știa cine ești?
— Avea o fotografie cu tine… și cu mine… făcută când eram bebeluș.
Am rămas fără aer.
Nu-mi aminteam să-i fi trimis vreodată o astfel de fotografie.
Dacă Andrei avusese poza aceea tot timpul…
Însemna că, în toți acești ani, știuse de existența fiului nostru.
Iar întrebarea care mă îngrozea cel mai tare era una singură:
**Dacă știa… de ce nu venise niciodată până acum?**
📖 **Continuarea în primul comentariu 👇**