Managerul magazinului și-a schimbat imediat expresia.
— Bonjour, madame, răspunse el cu un zâmbet sincer.
I-am explicat în franceză ce își dorea domnul Ionescu: cravate din mătase naturală, în nuanțe discrete, câteva batiste lucrate manual și un costum potrivit pentru întâlnirile de afaceri din zilele următoare.
Managerul mă asculta atent.
Din când în când îmi adresa întrebări despre preferințele materialelor și despre croială.
I-am răspuns fără ezitare.
Am discutat câteva minute despre diferența dintre mătasea italiană și cea franceză, despre atelierele tradiționale și despre istoria casei de modă.
Victor nu scotea niciun cuvânt.
Doar ne privea.
Vânzătoarea care zâmbise cu câteva clipe înainte dispăruse discret în spatele unui raft.
Managerul reveni cu mai multe cutii elegante.
— Cred că acestea se potrivesc perfect domnului Ionescu, spuse el.
Victor le privi în tăcere.
— Sunt excelente, am spus eu. Dar dacă îmi permiteți o sugestie… modelul acesta se potrivește mai bine cu costumul bleumarin pe care îl va purta mâine.
Managerul aprobă imediat.
— Exact la asta mă gândeam și eu.
Victor se întoarse încet spre mine.
— De unde știi toate astea?
Am zâmbit.
— Din cărți.
Atât.
Nu aveam alt răspuns.
În mașina care ne ducea înapoi la hotel, pentru prima dată de când îl cunoșteam, Victor nu și-a deschis laptopul.
Privea pe geam.
Parisul se reflecta în vitrine și în Sena, iar liniștea dintre noi era mai apăsătoare decât orice ceartă.
După câteva minute, a vorbit.
— Maria… de cât timp lucrezi la mine?
— Patru ani.
— Și ai învățat franceza singură?
Am încuviințat.
— Tatăl meu mi-a cumpărat primul dicționar dintr-un anticariat când aveam paisprezece ani. După aceea au urmat cărțile.
Victor a rămas din nou tăcut.
Când am ajuns la Hotel Le Bristol, a coborât primul din mașină.
Am luat sacoșele și m-am îndreptat, ca de obicei, spre intrarea rezervată personalului.
— Maria.
M-am întors.
Victor mă privea altfel decât o făcuse vreodată.
— Nu pe acolo.
Am rămas nedumerită.
— Veniți cu mine.
Am intrat împreună în restaurantul hotelului.
Chelnerul s-a apropiat imediat.
— Bună seara, domnule Ionescu. Masa dumneavoastră este pregătită.
Victor a dat din cap, apoi a spus ceva ce nici eu, nici personalul hotelului nu ne-am fi așteptat să auzim.
— Vă rog să mai pregătiți un loc.
Chelnerul a zâmbit politicos.
— Desigur. Pentru cine?
Victor s-a uitat spre mine.
— Pentru doamna Maria.
În restaurant s-a făcut liniște pentru o clipă.
Iar eu am înțeles că nu limba franceză îi schimbase părerea despre mine.
Ci faptul că, pentru prima dată, mă văzuse cu adevărat.
📖 **Continuarea în primul comentariu 👇**